Cum pupa Mihai I fundul rusesc în octombrie 1946


Măria Sa? Nu! Micimea Sa! La acea dată, românii din Basarabia pe care a abandonat-o în ghearele “prietenilor” săi sufereau deja de foame şi erau supuşi primului val de deportări şi arestări. La acea dată, începuse deja exterminarea românilor din Bucovina şi din Bugeac. La acea dată, sute de mii de militari români capturaţi samavolnic de noi “aliaţi” ai regelui-marionetă ce îi abandonase, sufereau în închisorile şi în minele duşmanului de la Răsărit. Nici azi nu a catadicsit să returneze ruşinosul ordin Pobeda acordat de cei care au ocupat ţara pe care a jurat să o apere. (sursa document: Tipărituri româneşti)

Image

Un episod din ciclul Marii Trădări Naţionale


Patru foto, una pamflet, următoarele autentice! Restul se ştie din comentariile televizate. Pe lângă pactul cu revizionismul maghiar de dragul ciolanului, numirea izmenarului oportunist Oprea la Interne – alt colecţionar de dipome cumpărate – e o simplă floricica la butonieră.

După evoluţia lui taica Ilici Iliescu – întâi iubitorul de ruşi ocupanţi (ştiu că e pleonasm, dar am gândit-o ca pe o subliniere), a lui Emil – prea nefericitul vânzător de Bucovina şi Bugeac, a lui Băsescu – şmenarul portuar al cărui portofel are pe o faţă interesul naţional, iar pe alta sigla Gazprom,  acum la uşa Catedralei Marii Trădări Naţionale bate impetuos Viktor – izvoditorul de maghairism şi de izmenari antinaţionali.

Oameni fără Patrie, oameni fără Dumnezeu! In rest, “no comment!”…

Image

Image

Image

Image

Premierul penal din Crimeea ocupată, oglinda stăpânilor săi


Cine se aseamănă, se adună. Aksenov, premierul-marionetă înşurubat în Crimeea cu mitraliera rusească, este un „colecţionar” împătimit de articole din Codul Penal. Iată cine sunt oamenii „de încredere” pe care se sprijină diktatura lui Adolf Putin şi iată cine reprezintă „poporul ucrainean” pe care doreşte să îl „elibereze” istericul Serghei von Labbentrop, nacialnicul pi zdania Externelor ruseşti (ptr. neiniţiaţii din dreapta Prutului, „nacialnic pi zdania” = şef peste clădire / instituţie).

„Maldavanul” de ieri, crâmleanul de azi

Ei bine, şeful Cabinetului de Miniștri din Crimeea, Serghei Aksenov, este originar din R. Moldova, mai exact din Bălţi, unul din fiefurile mafiei ruseşti. În rest, e şi acest Aksenov moldovean tot atât cât era şi Grigori Kotovsky, alt bandit rătăcit prin Basarabia şi devenit erou sovietic după ce evoluase prin puşcăriile de drept comun ale Imperiului. Mira-m-aş ca banditul ăsta să nu aibă şi cetăţenia română, că doar e notoriu că primii „basarabeni” care au dobândit paşaportul spre UE prin România au fost rusofonii din R. Moldova. Ar fi cazul ca autorităţile de la Bucureşti să verifice şi, în cazul în care se confirmă, să îi retragă cetăţenia română.

Ca orice aventurier fără patrie, fără rădăcini, fără identitate naţională, „maldavanul” din Bălţi s-a travestit fără probleme în crâmlean din tată-n fiu, numai bun de salvat de gruparea „Putin und Labbentrop” din ghearele NATO şi UE. La mijlocul anilor `90, Aksenov ăsta era  șef de „brigadă” într-una din grupările criminale din Crimeea, fiind cunoscut cu porecla de „Goblin” (spiriduș, demon). Acum este ditamai lider al aşa-zisului partid „Unitatea Rusă”, formaţiune care a acumulat la alegerile din Crimeea 4 % din voturi. Reprezentativ partid, nu-i aşa, măi, Labbentrop? Adică e tot un „vor v zakone”, respectiv „hoţ în lege”, sau „Naş” mafiot, mai pe înţelesul celor care nu au avut „fericirea” să cunoască pe pielea lor „democraţia” rusească.

Muşchii mei minte nu are!

Serghei Aksenov: "muşchii mei minte nu are!"

Serghei Aksenov: “muşchii mei minte nu are!”

Aksenov nu poate lega două vorbe şi dacă e să scrie i se rupe mâna în pix. Singurul lucru la care se pricepe e să zdrobească oasele oamenilor şi să tâlhărească la drumul mare. Şi ce dacă? După câteva vizite „de lucru” la Moscova, în 2009, a revenit în Crimeea convertit în politician şi proptit şef peste „brigada” botezată partid, cu numele de „Unitatea Rusă”. Evident că pe criminalul ăsta nu l-a dus capul să elaboreze vreo ideologie, vreun program, sau altceva de genul ăsta. Dar nici nu îi trebuiau pentru că totul i-a fost furnizat de administrația de la Kremlin, via FSB.

Pentru a înţelege corect uimirile lui Lavrov, acest von Labbentrop al zilelor noastre, precum şi isterizarea lui şi a Fuhrerului său, Adolf Putin, în faţa pretinsei imixtiuni a NATO şi UE în evoluţia Ucrainei de la democraţie la sclavie, e bine să ştim că numirea interlopului Aksenov ca premier al Crimeei ruseşti s-a produs în lipsă de cvorum (în sală erau 47 de deputați) şi în lipsa presei. În schimb, era înconjurat de oameni înarmați care au ocupat Sovietul Suprem din Crimeea.

Aceştia sunt oamenii Moscovei, aceştia sunt „poporul ucrainean” pentru a cărui libertate asudă zi şi noapte cireada de politruci de la Kremlin.

Serghei von Labbentrop şi „diplomaţia” de tip Kalashnikov


În postarea anterioară am publicat argumentele pentru care Putin poate fi numit pe drept cuvânt noul Fuhrer al Celui de-al Treilea Ţarat (echivalentul rusesc al Reichului). Că au fost trei Ţarate: unul al ţarilor-ţari, altul al ţarilor sovietici şi cel de azi, al ţarului post-sovietic Adolf Putin. Şi ca orice Fuhrer, evident că şi lui Adolf Putin îi trebuia un Ribbentrop. Îl are în persoana lui Seghei Lavrov, şefului diplomaţiei de la Kremlin.

Dovezile sunt pe siteul postului de propagandă moscovit „Vocea Rusiei” (http://romanian.ruvr.ru/), unde regăsim trei halucinante declaraţii slobozite din gura acestui Serghei von Labbentrop. Ţinând cont de faptul că în limba rusă litera B se citeşte V, i se poate spune şi Lavrentrop, dar B-ul citit româneşte îi reflectă mai bine profilul (i)moral. Exact ca şi în problema intervenţiei militare ruse în Ucraina, depinde din ce parte citeşti ştirile: din partea luminoasă a lumii civilizate se vede ocupaţie, din partea scufundată în bezna diktaturii sovieto-fasciste se vede “eliberare”. 

 

Moscova denunţă provocări la adresa flotei ruse

Pe principiul „hoţul strigă hoţii”, Serghei Lavrov, a declarat că pe teritoriul Ucrainei „se pregătesc noi acte provocatoare împotriva Flotei Rusiei de la Marea Neagră” (sic!). Asta după ce hoardele ruseşti au ocupat portul, aeroportul, Parlamentul şi instituţiile publice din Crimeea. Portavocea ocupanţilor de profesie excelează în obrăznicie şi face apel la „partenerii occidentali să lase deoparte calculele geopolitice în privinţa Ucrainei şi să ţină cont de interesele poporului ucrainean”. Care popor ucrainean? Masa de alogeni rusofoni teleportată pe teritoriul Ucrainei prin politicile fasciste ale lui Stalin de deportare şi de colonizare forţată? Acest ţucălar de serviciu la ferestrele Kremlinului cu vedere spre lumea civilizată aruncă peste pervaz hârdăul cu dejecţii ideologice sovieto-fasciste, încheindu-şi aberantul comunicat cu „speranţa că acţiunile întreprinse de Rusia pentru normalizarea situaţiei socio-politice din Ucraina îi va potoli pe radicali”. Care radicali sunt, evident, milioanele de ucraineni care refuză să mai accepte amestecul rusesc în casa lor.

von Labbentrop acuză UE de isterie

În viziunea sa obturată de drogul educaţiei sovietice, Serghei von Labbentrop consideră că „refuzul Ucrainei de a semna urgent acordul de asociere cu Uniunea Europeană a provocat „isterie” în rândul unor europeni”. Deci aşa, UE a cerut Ucrainei să semneze „urgent”, nu oricum, iar isteria a fost a unora, nu a tuturor! Dezinformare tipic sovieto-fascistă! Acel „urgent” insinuează că Ucrainei i s-ar fi impus un soi de Diktat, cam aşa cum este cel impus de Rusia în privinţa renunţării la Crimeea. Iar dacă ar fi admis că pretinsa „isterie” i-ar fi cuprins pe toţi, ar fi recunoscut, implicit, prin excludere, că Rusia este, de fapt, singura isterică din Europa.

Împingând ipocrizia la maxim, acelaşi Labbentrop a mai declarat pentru presă, în cadrul reuniunii ministeriale a OSCE: „Folosindu-se de dreptul suveran, Ucraina a decis în etapa dată să nu semneze respectivul acord, pe care experţii şi autorităţile ucrainene l-au considerat neavantajos. Poziţia Rusiei în această chestiune este extrem de simplă şi se bazează pe recunoaşterea dreptului suveran al Ucrainei”. Băi, Labă-n Trop, pe cine crezi că mai prostiţi voi? Ucraina nu este şi nu a fost niciodată nici Ianukovici, şi nici Pşonka, şi nici toată gaşca lor cu creierii spălaţi prin şcolile Imperiului sovietic!

După ce a ocupat Crimeea, Moscova se pronunţă împotriva intervenţiei străine în Ucraina!

Apoteoza deformării realităţii, în dispreţul oricăror evidenţe, este atinsă însă în a treia mostră de cufureală kremlineană. Astfel, conform siteului care ar trebui să se numească „Răgetul Rusiei”, Moscova este nici mai mult, nici mai puţin, decât „uimită de faptul că NATO adoptă declaraţii cu privire la inadmisibilitatea dispersării în forţă a demonstraţiilor din Ucraina”. Păi cum? Să nu pui cnutul pe oricine îndrăzneşte să spună „NU!” ocupanţilor?! Adică nu ai voie să îneci în sânge un popor care vrea libertate? Aici e de înţeles şi Labbentrop, şi toţi cei ca el. Cred că uimirea lor a fost sinceră: politicianul rus nu poate pricepe cum poţi conduce o ţară altfel decât prin asasinate, deportări, bătăi şi crime.

„De asemenea, nu este clar de ce secretarul Alianţei răspunde la întrebări legate de situaţia din Kiev”, îşi continuă Labbentrop seria uimirilor, în urma şedinţei Consiliului NATO-Rusia. Păi, uite de-aia, bă, că şi SUA, şi Germania, şi Marea Britanie (state membre NATO) au garantat integritatea şi suveranitatea Ucrainei. Aşa cum aţi garantat şi voi, numai că celelalte state sunt obişnnuite să îşi ţină cuvântul, pe când Rusia are deja tradiţie istorică în a-şi călca orice cuvânt dat!

Finalul elucubrantei declaraţii întrece orice limită a bunului simţ: „Sper că politicienii ucraineni vor găsi o modalitate de întoarcere a situaţiei în cadrul constituţional. Noi ne pronunţăm pentru acest lucru şi facem apel ca nimeni să nu intervină în această situaţie. Este o problemă internă a Ucrainei”, debitează von Labbentrop după ce au ocupat Crimeea, după ce au capturat flota Ucranei, după ce au pus sub asediu unităţile militare ale ţării invadate, după ce agenţii FSB au în cătarea puştii toţi liderii pro-independenţă.

NU lui Adolf Putin!


Este notoriu ştiut că cine nu învaţă din greşelile trecutului riscă să le repete. În contextul evenimentelor din Ucraina, oficialii ruşi, în frunte cu Putin, au avut tupeul să acuze de fascism pe manifestanţii proeuropeni din Euromaidan, pe Obama, pe oricine a îndrăznit să conteste dreptul „Maicii Rusii” de a ocupa orice teritoriu şi de a-şi dicta interesele izbind cu pumnul în masă. Ascultându-i pe ruşi, nu poţi să nu exclami: „ Ia te uită cine vorbeşte!”.

Putin, urmaşul lui Stalin, vorbeşte de comportament fascist? Ei bine, da! Vorbeşte! Şi încă o face cu mult tupeu, cu o obrăznicie care depăşeşte aroganţa specifică imperialismului ţarist. O face pentru că el de fapt nu se adresează celor pe care îi etichetează ca fiind „fascişti”. Acuzaţia se adresează gloatelor risipite prin stepele Rusiei, ţinute la limita subzistenţei, cu mintea îmbâcsită de propaganda sovietică, ieftină, dar eficientă şi pentru care maximumul nivelului aspiraţional în viaţă este o „stopcă” de „samagon”. Aceste mase trebuie motivate pentru a putea fi aruncate într-o luptă despre care trebuie să fie convinşi că e a lor şi nu a oligarhilor ruşi, aşa cum şi este de fapt. Pentru aceste mase semisălbatice, fascismul a rămas duşmanul etern. Oricine se opune tătucului furnizor oficial – şi unic! – de tărie, cartofi şi pâine este aprioric un fascist care trebuie exterminat. Aşa li s-a spus de aproape 80 de ani şi aşa au fost dresaţi să gândească. Alianţa lui Stalin cu Hitler, aderarea lui la principiile fascismului pe care le-a aplicat chiar mai fervent decât „colegul” german, toate astea au fost şi sunt subiect tabu în Rusia.

Pe ruşi, Putin îi poate manipula cu propaganda asta ieftină, dar în comunitatea internaţională s-a citit mai mult decât „bibliile” roşii ale fascismului sovietic.  În cel mai rău caz nu trebuie decât recitite capitolele istoriei recente, pentru a vedea limpede că singurul comportament fascist în episodul ucrainean de azi este cel al conducerii Federaţiei Ruse, inclusiv cu toate ingredientele unei dictaturii extremiste.

În sprijinul celor afirmate, redau mai jos excelentul material al jurnalistului basarabean Petru Bogatu, publicat sub titlul „Putin, avatarul defect al lui Hitler”.

 Image

 

Prezentul continuu

Comparaţia liderului actual de la Kremlin cu fuhrerul naţional-socialist poate cuiva să-i pară o exagerare sau chiar un afront. N-am ce face. Similitudinile sunt pe cât de multiple, pe atât de izbitoare.

 

Vladimir îl plagiază pe Adolf

Invadând în martie 2014 Ucraina sub pretextul apărării minorităţii ruse, Vladimir Putin îl plagiază impardonabil pe Adolf Hitler care ataca în martie 1939 Cehoslovacia pentru „a rezolva just problema etnicilor germani din Sudetenland”. Şi asta cu toate că sudeţii din Moravia, ca şi ruşii din Crimeea, nu erau strâmtoraţi de nimeni.

La 1 septembrie 1939, Wermachtul a intrat în Polonia, Berlinul justificându-şi iar intervenţia prin nevoia de a-şi proteja conaţionalii. Astfel, oricum ai întoarce-o, motivaţiile politice, psihologia şi logica Germaniei naziste şi Rusiei putiniste coincid întocmai.

Este adevărat că autocratul Putin, la o privire superficială, pare mic şi palid pe fundalul totalitarului Hitler. Pe ambii îi leagă însă sminteala de a declanşa un război pe care niciun om sănătos la cap nu-l considera posibil.

În agresiunea împotriva Poloniei din 1939 nu credea nimeni, întrucât toată lumea îşi dădea seama că această faptă bezmetică risca să aprindă focul unei conflagraţii mondiale. Pe Hitler însă marea primejdie ce se vedea la orizont cu ochiul liber nu l-a oprit. Dimpotrivă. L-a înverşunat.

Spectrul războiului mondial n-a fost în măsură să-l cuminţească nici pe Putin. A sfidat avertismentele lui Barack Obama, a scuipat pe îndemnurile împăciuitoare ale emisarilor europeni, și-a bătut joc de dreptul internaţional, le-a tras clapa serviciilor de informaţii occidentale care nu au găsit probe concludente că Rusia ar pregăti o intervenţie armată în Ucraina.

 

De la Olimpiada de la Berlin la Olimpiada de la Soci

Deşi politicienii, experţii, mass-media intuiau că după Jocurile Olimpice de Iarnă ceva s-ar putea să se coacă la Moscova, invazia Rusiei a căzut până la urmă ca un trăsnet. Iar evenimentul sportiv de la Soci, transformat de Kremlin într-un uriaş show propagandistic, nu face decât să întărească asemănarea dintre hitlerism şi putinism.

Germania nazistă, dacă vă amintiţi, şi-a început expansiunea la puţin timp după Olimpiada din 1936 de la Berlin. Fuhrerul, precum se ştie, a folosit-o cu brio pentru a înscena un grandios spectacol promoţional, după care a dat foc lumii.

Dacă vă pare totuşi nesuferită comparaţia actualului lider de la Kremlin cu Hitler, propun o concesie. Putin şi la statură, şi la apucături se aseamănă cu Stalin, care în 1939 cot la cot cu fuhrerul a dezlănţuit cel de-al Doilea Război Mondial. „Coba”, după cum mai era poreclit liderul sovietic de tovarăşii săi de drum, considera Polonia un stat nefuncţional, iar Guvernul de la Varşovia lipsit de legitimitate.

Putin gândeşte la fel. Sau poate că nu gândeşte deloc. Mai cu seamă că el n-a trebuit să inventeze nimic. A înlocuit sintagmele „Polonia” şi „Varşovia” cu „Ucraina” şi, respectiv, „Kiev”.

Aceeaşi manevră propagandistică Stalin a folosit-o şi împotriva României în 1940. În ultimatumul dat Bucureştiului, Molotov susţinea, bunăoară, cum că majoritatea absolută a populaţiei Basarabiei o constituie ucrainenii, deşi procentajul acestora nu depăşea 10 la sută.

 

A pierde Ucraina e ca şi cum ţi-ai pierde capul

De altfel, cu acelaşi succes Putin ar putea să se revendice nu numai de la Stalin, ci chiar de la Lenin. Fondatorul statului bolşevic înţelegea perfect semnificaţia indispensabilă a Ucrainei fără de care supravieţuirea puterii sovietice în Rusia îi părea imposibilă.

„A pierde Ucraina e ca şi cum ţi-ai pierde capul, scria Lenin în 1918. Rog să luaţi măsuri extraordinare pentru a pune la dispoziţia tov. Ter-Arutiuneanţ 2 000 de marinari în vederea unor acţiuni militare împotriva Radei burgheze”.

Astăzi, Putin are la dispoziţie mai mulţi marinari, ca să nu mai vorbesc de infanterişti, tanchişti sau artilerişti decât avea Lenin pentru a-i face felul „Radei burgheze”. Miza nu-i mai mică decât în 1918. Pierderea Ucrainei, ca şi pe Lenin, riscă să-l coste capul pe actualul lider de la Kremlin. De aceea, el se dă de ceasul morţii ca s-o recupereze.

Pe spirala timpului au loc fenomene similare şi se perindă personaje asemănătoare. Putin ştie asta. Nu degeaba îi imită pe Lenin, Stalin şi Hitler.

Istoria, de bună seamă, se repetă. Atâta doar că la altă scară, cu alţi actori si cu alt deznodământ. În era vitezelor, Putin s-ar putea să se vadă silit să plătească mult mai devreme decât odioşii săi predecesori.

„Somelierul.ro”, un ghiveci naţional de orgolii şi frustrări


Am reuşit şi eu să ajung la Good Wine. Desre târg însă, în alt material, că tot am fost „certat” de un cititor al blogului că amestec subiectele. Aici am să mă refer strict la una din „senzaţiile” târgului. O senzaţie care a fost însă una de manea editorială de cel mai prost gust posibil. Este vorba despre ceea ce se pretinde a fi o „revistă naţională a somelierilor din România”. A fost de-ajuns o simplă răsfoire ca să o pun deoparte, cu scârbă. Şi nu e vorba numai desre faptul că imediat cum dai coperta, îţi iese în faţă figura fondatorului (hai să îi spunem aşa, că personajul, la cât de agramat este, în nici un caz nu poate fi ceea ce se pretinde în caseta redacţională: director executiv).

Coperta "fără sare şi piper" a celei mai noi manele publicistice de pe piaţa presei de vin româneşti. Se subînţelege că butoaiele sunt simbolul someleriei la fantomatica OSR 2011. De fapt, e şi logic: când "director" de revistă şi "preşedinte" de organizaţie este un somelier "la bag in box", nici nu poate fi alt simbol decat butoiul.

Coperta “fără sare şi piper” a celei mai noi manele publicistice de pe piaţa presei de vin româneşti. Se subînţelege că butoaiele sunt simbolul someleriei la fantomatica OSR 2011. De fapt, e şi logic: când “director” de revistă şi “preşedinte” de organizaţie este un somelier “la bag in box”, nici nu poate fi alt simbol decat butoiul.

Despre Marian Timofti am mai scris în acest blog şi în „Vremea impostorilor”, şi în „Iulia Scavo (Goşea) – locul 5 la concursul Best Sommelier of the World!”. Am mai vorbit de nu ştiu câte ori despre impostura, lipsa de caracter, de pregătire profesională autentică şi de cultură generală de care dă dovadă individul. În goana lui după o glorie care nu ştiu la ce naiba crede că îi foloseşte, personajul arde cu nesimţire şi cu tupeu etape întregi din cariera unui om normal, calcă pe cadavre, împroaşcă minciuni în stânga şi în dreapta, nu ezită să îşi sacrifice chiar şi propria familie. Totul pentru ca el, numai el, să iasă în faţă, în lumina unor reflectoare pe care şi le doreşte cât mai strălucitoare. Nu l-aş mai fi băgat în seamă şi acum, l-aş fi lăsat în plata Domnului cu obsesia lui de-a dreptul patologică după o imagine care nu îi aparţine. Nu pot, pentru că revista cu pricina chiar m-a scos din sărite. Asta pentru că îl cunosc bine, mie personal mi-a distrus munca de şase ani.

Dacă ar fi fost o revistă făcută pe banii lui, era treaba lui. Dar aşa, să rupi din bugetele de marketing oricum subţiri ale producătorilor de vin ca să însăilezi câteva pagini tipărite, într-o tentativă nereuşită de publicaţie periodică al cărei unic scop este satisfacerea orgoliilor unui personaj puternic contestat… E prea mult!

Şi pentru că, deşi nu mai scot revista, am totuşi surse în piaţă, hai să arăt pe scurt reţeta individului de făcut imagine proprie pe banii (sau, mai rău, pe voluntariatul altora). Aşa, pe „repede înainte” am aflat că recent l-a păcălit pe Mugur Isărescu să îi dea 15.000 euro, iar Cotnariul aproape 400 milioane lei vechi. Cel puţin astea sunt sumele pe care le-a vehiculat respectivul în câteva anturaje unde dorea să arate ce „mare” e el. Acuma, că nu o fi luat chiar atât, asta e altă discuţie. Că îi stă în caracter să pretindă că el a plătit pe cineva cu mai mult decât a fost în realitate. Cel puţin când intrase cu bocancii în redacţia mea, l-am prins de câteva ori când confunda postul de casier cu cel de patron. În fine… Problema este că o realitate dureroasă a pieţei media româneşti de vin este lipsa unor bugete suficiente de marketing. De asta nici nu avem decât două reviste de vin: Vinul.ro şi Millesime. Producătorii noştri nu au subvenţiile celor din ţările avansate şi asta e principala cauză. Din fondul comun (hai să îi spunem aşa) disponibil la nivel naţional, fiecare producător dă pentru promovarea vinurilor sale cât şi când poate publicaţiilor de specialitate şi asociaţiilor de somelieri. Ei, ce şi-a zis omul nostru a cărui (in)cultură nu îi permite să perceapă afacerea dincolo de etapa de bişniţă? Dacă astea sunt condiţiile, îmi fac şi eu Asociaţie de Somelieri. Şi a făcut OSR 2011, după câteva tentative de infiltrare în ASR-ul condus de Doru Dumitrescu şi în Federaţia condusă de Laurenţiu Achim. Din ambele a fost gonit la scurt timp, când membrii acestora au înţeles strategia lui de parvenire prin arderea etapelor. Că se visa, la fiecare în parte, noul şef. La OSR-ul ăsta a atras în primă fază mai mulţi somelieri cu certă valoare, momiţi cu promisiuni şi cu linguşeli în care e maestru atunci când vrea să îşi atingă un scop. A rămas fără mulţi dintre ei, dar a rămas şi cu titlul atât de mult dorit de „preşedinte” de organizaţie. De pe acest eşafod s-a aruncat spre mirajul bugetelor de marketing. Problema este că pentru a le accesa mai trebuie să şi faci ceva. Aşa că a făcut nişte cursuri de somelieri la Cotnari, despre care surse din piaţă spun că ar avea eficienţă „zero”. Şi a mai făcut acum şi ceea se doreşte a fi o revistă.

O primă întrebare este cum naiba îi dau producătorii bani ăstuia pentru aşa ceva când el este ştiut ca cel care, dorind să devină interesant a făcut nu demult şocanta afirmaţie că 80% din vinurile de pe piaţa românească ar fi contrafăcute. Nici până azi nu a precizat de unde a scos cifra asta înspăimântătoare. Nici până azi nu a lămurit care sunt cei care intră în 80% şi care sunt cei care compun onorantul 20%. Cum să finanţezi proiectele unuia care, de fapt, te înjură, asta nu o pot înţelege.

Specialiştii păcăliţi să dea texte gratis sunt "recompensaţi" prin publicarea de poze decupate din albumele de urmariţi ai Poliţiei, sau din cele "de colecţie" de la Morgă.

Specialiştii păcăliţi să dea texte gratis sunt “recompensaţi” prin publicarea de poze decupate din albumele de urmariţi ai Poliţiei, sau din cele “de colecţie” de la Morgă.

Apoi ar mai fi întrebarea legată de felul în care a cheltuit banii obţinuţi cum i-a obţinut pe numele OSR-ului. Care OSR nu e SRL, sau nu ar trebui să fie. În acte se pretinde a fi organizaţie non-profit în care fiecare membru are ceva de spus. Ce s-a aflat până acum este că el pretinde că ar fi plătit machetarea cu 2000 euro/apariţie. Aici, cine a lucrat în presă ştie că suma e aberant de mare. Nici dacă ar fi fost făcută machetarea de un profesionist, nu de un amator, nu ar fi costat mai mult de 500-600 euro. La cât de profitor este personajul, singura explicaţie e că suma vehiculată acoperă de fapt un „para-ndărăt” şi reprezintă o justificare în faţa finanţatorilor, dar şi în faţa colaboratorilor la care a apelat să îi dea texte neplătite. Referitor la acestea, a mai recurs la o şmecherie. S-a milogit pe la diverşi profesionişti cu reputaţie şi a obţinut de la fiecare câte un text pe gratis. Restul l-a umplut cu propriile elucubraţii şi frustrări de neica-nimeni care se visează „dirijorul naţional” al someleriei româneşti. În realitate, cei mai mulţi i-au dat texte care fie sunt republicări, fie sunt scrise pe principiul „de cât dai, de-atâta ai”. Nu ştiu dacă în toate cele 48 (nu 50) de pagini sunt trei-patru texte originale şi cu informaţie utilă în ele. Corectura nu există.

O altă semnalare despre acest adevărat „ghiveci” editorial, dezechilibrat şi din punctul de vedere al conceperii lui, ar mai fi tupeul cu care l-a numit drept „revistă naţională a somelierilor din România”. În condiţiile în care individul este contestat de majoritatea somelierilor care contează pe piaţa românească, cât de „naţional” poate fi ghiveciul acestui somelier „Grand Cru Declasse”?

A, şi ar mai fi ceva care mi-a sărit în ochi. De ce profesia de somelier este considerată a fi una a anului? Titlul sună promiţător, dar din text nu aflăm pe ce s-a bazat autorul în această afirmaţie care sună atât de promiţător. Să înţelegem că în acest an care de-abia e la început asistăm deja la o inflaţie de oferte de muncă pentru somelieri? Unii spun că autorul chiar ar fi absolvit, pe bune, cei trei ani compleţi ai prestigioasei şcoli italieneşti de somelerie, că are, oricum, un nivel de cunoştinţe mult peste cel al „directorului” publicaţiei, iar acum lucrează la Cotnari. Că a avut el norocul să îşi găsească rapid de lucru în România, că i-a făcut un producător român o ofertă mai bună decât alţi confraţi din peninsulă, ăsta e un caz aparte. Nicidecum nu e o situaţie generală.

În rest, poze puse aiurea, unele în bătaia de joc evidentă la adresa unor personalităţi care l-au onorat din eroare cu textele lor. Cele mai jenante sunt fotografia dr. chim. Marius Niculaua, care parcă ar fi obţinută din albumul de la Morgă şi cele ale eminentului prof. univ. dr. Valeriu Cotea. Plus impoliteţea de a-l trata în text la „per tu”, impardonabilă într-o publicaţie cu pretenţii, chiar dacă în particular putem admite că autorul interviului este prieten de şpriţ cu intervievatul.  Letrine vărsate la nimereală şi unde era cazul şi, mai ales, unde nu era. O împestriţare oribilă cu „zorzoane” de culori sau de elemente grafice absolut inutile. Dar despre partea grafică, îl las pe Mihai Apolozan să îi facă recenzia.

Tot ce sper este ca lipsa precizării referitoare la frecvenţa apariţiilor să fie un semn că mizeria asta nu va mai infesta piaţa cu alte numere. Nici pe copertă, nici în interior, nu se specifică dacă „ghiveciul” se vrea a fi lunar, trimestrial, anual, sau dacă se opreşte aici.

Unde să nu arunci mărgăritarele


Somelierul, din punctul de vedere al consumatorului de vin, este PROFESORUL! El, prin competenţele sale, prin pasiunea sa pentru vin, este cel care ne ajută să înţelegem ce bem, să învăţăm cum să bem, să aflăm cum să asociem mâncarea cu vinul. Somelierul, după modesta mea opinie, este interfaţa dintre mine – consumatorul mai mult, sau mai puţin educat în materie – şi vin.

Având în vedere importanţa somelierilor în aceasta extraordinară lume a vinului, era firesc să avem şi o revistă dedicată lor. O revistă prin intermediul căreia, ei, somelierii, să poata strânge rândurile – şi aşa, cam rupte de orgolii şi interese meschine – iar noi, consumatorii, să aflăm mai multe despre profesia lor, despre ei.

În acest context, este lesne de înţeles cât de curios am fost să răsfoiesc o publicaţie găsită la Good Wine, intitulată „Somelierul.ro”, mai ales că încă de pe copertă se revendică a fi „revista naţională a somelierilor din România”. Ori, ca să numeşti „revistă de specialitate” o publicaţie care, cel mult, pare o mixtură nefericită între „Arici Pogonici” şi „Urzica”, mi se pare mult prea mult.

Aşa cum ani de zile v-am obişnuit să nu-mi bag nasul în vin, scriind mereu despre alte lucruri, aşa voi face şi acum. Sunt destui cei care vor citi aceste rânduri în faţa cărora mă jenez să deschid gura şi să dau verdicte despre vin, sau despre oamenii care trăiesc în şi din această lume a licorii bahice. Aşa că mă voi limita să „recenzez” această revistă(?) strict din punct de vedere profesional, al graficii, paginaţiei şi, fireşte, asupra unor exprimări nefericite (aici în calitate de vorbitor de limba română). Probabil, unii vor pune aceste critici pe seama unei posibile invidii, pe seama faptului că – vezi, Doamne! – nu am fost eu solicitat să o realizez din punct de vedere grafic. Fals! Nici nu stau în banii pe care i-aş fi putut lua şi, mai presus de toate, nu pot lucra cu cineva despre care ştiu sigur că nu are nici o chemare spre activitatea de redactor, darămite spre cea de editor de reviste. Nu de alta, dar sunt posesorul a nenumarate materiale „originare” comise de personajul în cauză, alături de care pot ataşa materialele aşa cum au fost publicate după o puternică rafistolare din partea cuiva care ştie de care parte se ţine pixul…

Dar să lăsăm conisderentele şi să trecem la treabă….

Amplasarea pozelor. E făcută într-un mod total nefericit, dar, să zicem, aşa a vrut „artistul”. În schimb, în materie de prelucrare tehnică a pozelor (că majoritatea ilustraţiilor nu pot accede la titlul de fotografie), acolo nu mai e vorba de artisticărie. E vorba ori de nepricepere, ori de nepăsare (de tipul: puţin mă plăteşti, puţin îţi fac). Pe scurt, marea majoritate a pozelor sunt prost prelucrate. Dar cel mai grav, în materie de poze, mi se par acele situaţii în care prin alegerea unor poze, sau soluţii grafice nefericite, practic şi-au bătut de nişte oameni a căror singură vina a fost aceea de a dori sa contribuie la realizarea unei reviste pentru somelieri. Şi voi exemplifica. La pag. 16, fotografia domnului dr. chim. Marius Niculaua te duce cu gândul la ceva gen „urmăriţi, prindeţi, arestaţi!”, asta ca să nu dăm alte explicaţii cu iz macabru, de genul „new entry la Morgă”.

Cum poate fi transformat un eminent profesor de talia lui Valeriu Cotea într-un personaj de benzi desenate

Cum poate fi transformat un eminent profesor de talia lui Valeriu Cotea într-un personaj de benzi desenate

La pag. 22 şi următoarele, interviul cu prof. univ. dr. Valeriu V. Cotea. E o lipsă de delicateţe din partea autorului să-şi plaseze propria mutră într-un astfel de articol. Se pune în rând cu distinsul profesor? Stimate domn autor, nu cumva mai ai multe rânduri de coate de tocit pe băncile şcolii să îţi poţi permite o astfel de aroganţă? Pe urmă, cum au putut să-şi permită să facă dintr-un emerit reprezentant al lumii academice nii mai mult, nii mai puţin decât un personaj de benzi desenate? Că într-acolo te duce gândul când vezi acea nefericită alegorie de pozulici redundante de la pag 22. Şi tot referitor la acest material… Să zicem că nu ai decât o singura poză… Nu-i nimic! Cu riscul de a nu-ţi mai pune propria mutră în valoare, poţi pune o singura poză mai mare cu interlocutorul. Sau aţi băgat atât de multe poze redundante în tot cuprinsul revistei doar din dorinţa să umpleţi cele 50(?) de pagini care, şi alea, real nu sunt decât 48?

Numerotarea paginilor. Oare pe cine au vrut să păcălească? De ce vor să pară că au mai multe pagini decât sunt în realitate. De ce 50 când, evident, şi cel mai puţin priceput numărător nu ar ajunge decât la 48! La fel de bine puteau să înceapă numărătoarea de la 57 până la 104! Fireşte, puteau să facă şi o numărătoare cu „cifre” latine, în amintirea dulcilor zile petrecute în „cizmă”.

Sunt foarte multe situaţii care demonstrează că cei care au paginat revista nu prea au habar de anumite reguli elementare. De exemlu, niciodată – dar niciodată! – regulile nu permit ca subiectul unei fotografii să se uite (pe româneşte, la dracu-n praznic), tehnic, în afara materialului.

Inutilă este şi trimiterea dintr-o pagină la pagina următoare. Astfel de trimiteri se fac DOAR în situaţia în care un material începe la o anume pagină şi continuă în altă zonă a revistei, nu în pagina următoare. După aceeaşi logică folosită de paginatori, am putea să punem după fiecare rând, sau paragraf, câte un anunţ cu „continuarea în rândul/aliniatul următor”. Ar fi şi o metodă de a mai înmulţi numărul paginilor. Astfel, la modul actual de abuz în materie de poze redundante, se puteau limita liniştiţi la doar 40 de pagini!

Urmarea din pagina curentă în următoarea. Să înţelegem că redacţia îşi consideră cititorii ca fiind retardaţi?

Urmarea din pagina curentă în următoarea. Să înţelegem că redacţia îşi consideră cititorii ca fiind retardaţi?

Dar de ajuns cu „lecţia de paginaţie”. Să se mai străduiască şi singuri.

Am avut cinstea să-l cunosc pe distinsul profesor Viorel Stoian. Eu, ca cititor, m-am simţit umilit când am văzut în ce mod a fost expediat la coada revistei excelentul „In memoriam” scris de Cătălin Galan. Doar atât respect merită marele dispărut din partea editorilor revistei? RUŞINE!

Limba română este o zgripţuroaică! Ea are ca unic scop să încurce minţile oamenilor. Vreţi un exemplu? La pag. 12, în primul alineat: „În ceea ce priveşte vinul alb, în Europa Sauvignon Blanc deţine prima poziţie, dar pe plan internaţional cel mai răspândit este Chardonnay”. Păi cum vine asta coane Septimiu? De când Europa este o naţiune? Toată Europa, raportată la fiecare stat membru, reprezintă un cadru internaţional! Scriem şi noi înainte de începutul degustărilor?

Revenind la grafică, am mai constatat că graficianul care a „gândit” această fiţuică are un stoc supranormativ de letrine (latrine, cum le zic eu, atunci când sunt folosite aiurea). Pentru cei are nu ştiu, letrina este aea literă majusculă (cel mai des ornamentată), de înălţimea câtorva rânduri, care „deshide” un capitol. Sunt bune şi astea, dar folosite cu parcimoniozitate, acolo unde se impun, nu aşa, „creanga” prin revistă, fără nici o regulă.

În schimb, producţia revistei a picat pe o groaznică penurie de “.ro”. Pe copertă, titlul este „Somelierul.ro”, dar în aşa numitul „footer” din baza fiecărei pagini, el devine, simplu, „somelierul”. Să înţelegem că acel „.ro” din titlu (de altfel cam sărăcuţ grafic şi neinspirat după gustul meu, dar hauleo Praleo, e hauriu!) a fost pus aşa, la caterincă, doar că dă bine grafic? În continuare, cititorul rămâne cu o dilemă. Şi nu e cea hamletiană cu „a fi, sau a nu fi”, că aici lucrurile sunt clare: nu, însăilarea asta de pagini tipărite nu e revistă! Rămâne justificată întrebarea: până la urmă, se numeşte „somelierul”, sau „Somelierul.ro”? După mine, mai curând ar fi „somelărică.mică”.

Or mai fi şi alte „dude”, dar deja m-am plictisit…

Un cuvânt de apreciere pentru Cezar Ioan, Răzvan Cruceanu, Cesar Filip, Cătălin Galan şi, nu în ultimul rând, pentru distinsul profesor Cotea care au încercat, prin prestigiul lor, să ridice o revistă care, în final, nu se dovedeşte a fi ateva decât un mare fâs. Domnilor, ştiţi unde nu trebuiesc aruncate margăritarele….

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog