O biografie construită din stări de spirit, gusturi şi arome


Sunt câţiva ani de când în lumea restauraţiei bucureştene şi-a făcut loc un nume din ce în ce mai ştiut, mai sonor: Cristian Grigore. Cu modestie, dar, în acelaşi timp, cu tenacitate, el s-a remarcat prin refacerea farmecului de odinioară al restaurantului de clasă bucureştean.

Cristian Grigore şi echipa sa de somelieri de la Rossetya

Cristian Grigore şi echipa sa de somelieri de la Rossetya

Cristian Grigore s-a înscris deja în lista cu marii artişti ai restauraţiei româneşti, listă pe care se află nume celebre cum sunt braşoveanul Şerbănică, sau bucureşteanul Lăzărescu. Remarcabil este că a ajuns la această performanţă fără a-şi croi parcursul profesional după tiparul vreunui mentor anume. Aspiraţiile sale profesionale nu au urmărit o anume biografie de succes, sau vreun ilustru înaintaş, ci pur şi simplu continuarea tradiţiei performanţelor atinse de-a lungul timpului, în România, de conceptul de restauraţie în sine.

 

Restaurantul ca spectacol

 

Ceea ce îl diferenţiază pe Cristian Grigore de alţi manageri de restaurant, este felul în care îşi abordează profesia, ducând-o din zona meseriei în cea a actului de creaţie. Cei care ştiu să caute într-un restaurant altceva decât meniul zilei, sau chilipiruri mascate în tot felul de „promoţii”, ştiu că restaurantul, în ansamblul său, este un act de creaţie colectivă. Exact ca o revistă, în care toţi autorii articolelor pot excela în arta scrisului, dar dacă redactorul şef nu are darul de a „suda” eforturile echipei, rezultatul va fi, în cel mai bun caz, unul de „duzină”. Spectacolul restaurantului este similar cu cel oferit de o orchestră, în care dirijorul este cel ce decide succesul obţinerii prin tehnica contarpunctului, a unui minunat sunet final. De arta managerului de restaurant, dirijorul orchestrei de bucătari, ospătari, somelieri, maitre d’hotel, depinde succesul la public. Este o constatare pe care Cristian Grigore ştie să o scoată din metaforă şi să o traducă în realitate.

„Într-un restaurant bine organizat, directorul nu trebuie să fie neapărat prezent, pentru ca lucrurile să funcţioneze ireproşabil!” – Cristian Grigore

„Într-un restaurant bine organizat, directorul nu trebuie să fie neapărat prezent, pentru ca lucrurile să funcţioneze ireproşabil!” – Cristian Grigore

Asta se întâmplă pentru că, la ora actuală, el este printre foarte puţinii somelieri din România care ştie să conducă povestea vinului dincolo de clasicele asocieri gastronomice, în zona celor mai puţin obişnuite, cu artele frumoase, cu muzica şi cu literatura. Posesor al unei solide culturi generale, Cristian Grigore are toate atuurile care îi permit să abordeze cu succes restaurarea, prin oferta de meniuri şi servicii, a unei stări de spirit care definea cândva Bucureştiul anilor de glorie. Era o atmosferă efervescentă, de creaţie, în care viaţa avea alt sens, se scurgea după repere azi uitate şi într-un ritm tacticos. Într-una din discuţiile cu Cristian Grigore, îmi mărturisea uşor nostalgic: „lumea trebuie să reînveţe sensul cuvântului „restaurant”, care, azi, este impropriu folosit de lanţurile „fast food”. Alea nu sunt restaurante! Au şi ele locul lor în societate, dar acolo „te saturi”, nu „te refaci”. Într-un restaurant adevărat, oamenii trebuie să vină pentru spectacol”.

 

Paşii performanţei

 

Genetic, Cristian Grigore aparţine universului vitivinicol din Dealu Mare, fiind născut la 9 aprilie 1976, în Ploieşti. Prin formare profesională aparţine Italiei. Prin proiectele construite aparţine cosmopolitului Bucureşti. Din fiecare loc, Cristian Grigore şi-a extras sevele unui profil profesional unic, construindu-şi o personalitate puternică. Astfel, putem spune că, prin vocaţie, aparţine însă restauraţiei, oriunde există ea.

Povestea parcursului său profesional începe în 1999, când a preluat, până în 2002, ca manager, restaurantul „Dunărea”. Apoi, până în 2004, a condus restaurantul Cazinoului Plaza din fostul Complex „Mărul de Aur”, după ce şi-a manifestat abilităţile ca şef de sală. În 2004 a aprofundat descoperirea culiselor restaurantului, tot din poziţia de şef de sală, la „Junona” ,din cadrul complexului turistic Fantasy Beach Holiday  Resort.

Apoi, în 2005, a intervenit un moment de cotitură în destinul său: experienţa şcolii italiene de somelieri unde a urmat, până în 2008, cursurile de trei ani ale nobilei şi complexei profesii de „cavaler al tass du vin”. Este demn de remarcat că, la ora actuală, Cristian Grigore este printre foarte puţinii somelieri români care a urmat integral această şcoală, absolvită cu diplomă. Mai mult, în perioada în care studia someleria, el a şi activat ca atare în vinoteca „Casa vinului”, din Bardolino/Verona şi în restaurantul „Cellini”, din Florenţa.

Reîntors în ţară, în 2009, a condus pentru scurt timp restaurantul „Providence”, după care a fost inclus în echipa restaurantului „Rossetya”, tot ca manager. Aici Cristian Grigore a reuşit în scurt timp să îşi etaleze calităţile de „dirijor” al orchestrei de servicii din restauraţie. La ora actuală, în urma eforturilor sale, conjugate cu cele ale unui patronat deschis la nou, restaurantul „Rossetya” a devenit un nume de referinţă în restauraţia bucureşteană. Pentru celelalte locaţii din restauraţia Capitalei este un model de succes, mai ales în condiţiile de criză, iar pentru iubitorii spectacolului gastro-oenologic de pretutindeni a devenit un sinonim al bunului gust şi al rafinamentului accesibil clasei de mijloc. Conceptul promovat de Cristian Grigore nu se adresează clientelei selectate după portofel, ci acelor oameni care au deschidere spre receptarea corectă a artei culinare şi a universului vinului, în atmosfera optimă pentru tot ce înseamnă restaurare reală a trupului şi spiritului.

 

Polivalenţa lui „şi”

 

Nu a fost simplu să ajungă aici. O simplă enumerare a cursurilor urmate, într-o perioadă relativ scurtă, conturează un tablou al eforturilor făcute constant şi cu pasiune pentru profesia de restaurator. Cristian Grigore este formator în profesiile din nomenclatorul restaurantelor, de la ospătar, la şef de sală şi somelier. Este certificat ca inspector de protecţia muncii. A urmat cursuri monotematice: Coffee & Bar, Cocktail & Bar, Caribbean Drink, Savoir Fare. În atmosfera efervescentă a tradiţiei italiene a urmat cursul de igienă şi alimentaţie (Verona) şi s-a specializat şi în activitatea din turism (Verona). La Bucureşti a obţinut Brevetul de manager în activitatea de turism. Tot aici a fost atestat în Perfecţionare/Formare managerială -organizarea şi conducerea societăţii comerciale de turism (agenţie, hotel, restaurant, bar). Este licenţiat în drept, din 2002, dar nu a ratat nici cursurile de agent de marketing şi de ospătar. Iar cel mai important este că aceste profesii le-a şi practicat, astfel încât este unul dintre foarte puţinii manageri de restaurant din România care înţeleg conceptul în ansamblul său şi care ştiu exact cât şi ce pot cere echipei pe care o coordonează.

La ora actuală, Cristian Grigore este şi somelier. Este şi director de restaurant. Este şi pasionat de gastronomie. Aici e important de cunoscut faptul că el chiar a trecut, practic, prin etapa bucătăriei italiene, profesând o vreme direct la plitele unui restaurant din peninsula aromelor şi gusturilor mediteraneene. Este şi director adjunct al Agenţiei de Somelieri „Wine Taste”, condusă de reputatul Sergiu Nedelea. Este şi lector-formator la Şcoala de somelieri – Sergiu Nedelea, la „Lira Coop Creative”, şi la „Barmania”. Ca o recunoaştere a competenţelor sale, Cristian Grigore a fost remarcat şi de organizatorii unor prestigioase concursuri internaţionale, cum este Concours Mondial de Bruxelles, fiind cooptat şi între membrii juriului. În prezent, urmează şi cursurile unui masterat în consultanţă în afaceri (Facultatea de Administraţie şi Afaceri – Universitatea Bucureşti), iar recent a înfiinţat şi firma de consultanţă „Euro wine and food consulting”. Toţi aceşti „şi” ar putea creiona profilul unui manager polivalent.

De fapt avem de-a face cu un restaurator complet, pentru că, înainte de orice, Cristian Grigore este un om al restaurantului. Structural, el nu se poate îndepărta de restaurant nici în viaţa privată, majoritatea prietenilor săi fiind colegi de breaslă. O bună parte din timpul liber este dedicat studierii altor locaţii, experimentării de noi stări de spirit şi de noi oferte, lecturii literaturii de specialitate.

Într-o lume răscolită de ambiţii şi orgolii, Cristian Grigore nu a ars nici o etapă. A parcurs fiecare pas cu răbdare şi cu tenacitate, însuşindu-şi temeinic întreaga osatură a filosofiei restauraţiei. Tocmai de aceea stăpâneşte foarte bine tot ceea ce este legat de această artă.

Pentru cei care îl cunosc mai bine, sub carapacea de pragmatism afişat, firească unui responsabil de destinul afacerii, se ascunde un sensibil visător. Atunci când simte în interlocutorul său aceeaşi pasiune, Cristian Grigore dă frâu liber unor idei inedite, demolează obstacole şi clişee, construind în loc proiecte surprinzător de îndrăzneţe. Dovada este conceptul „Rossetya”, locul care şi-a depăşit statutul de simplu restaurant prin evenimentele create, prin serile de spectacol în care evoluează echipa de ospătari şi somelieri şcoliţi de Cristian Grigore. Pentru mulţi producători de vin, sau furnizori de materii prime, a fi listat azi la „Rossetya” nu reprezintă numaidecât o oportunitate de vânzare, cât mai degrabă o chestiune de prestigiu. Şi asta se întâmplă pentru că aici fiecare produs este adus la masă, cu tot cu povestea sa, de o echipă condusă, cu talent şi cu pasiune, de Cristian Grigore. Din acest motiv, restaurantul „Rossetya” este locul preferat azi nu doar de elite, ci şi de pasionaţii de arta vinului şi a gastronomiei: clubul condus de Laurenţiu Horodnic, clubul medicilor iubitori de vin, cluburile de fani ai diferiţilor producători de vin premium ş.a.

 

Merci monsieur, mulţumesc române!


Am fost şi eu la GoodWine 2013. Mie, ca novice în acest domeniu, mi-a plăcut şi ce am văzut şi ce am gustat. M-a impresionat plăcut şi afluxul mare de vizitatori. Care nu au venit ca la Antipa să vadă dinozauri, au venit, au gustat, au cumpărat! Dar ce m-a impresionat cu adevărat a fost Brâncuşi. Nu în varianta sa sculpturală, ci în varianta sa vinicolă.

Image

Image

Sunt români pe această lume care îşi demonstrează în felul lor ataşamentul faţă de ţară, faţă de marile noaste valori, într-un cuvânt, români patrioţi! Oameni pe care doar situaţia economică i-a făcut să ia drumul bejeniei, dar în sufletul lor, ataşamentul faţă de meleagurile natale a rămas nealterat. Oameni care nu se ghidează în viaţă strict după dictonul latin „ubi bene ubi patria”. Se duc acolo unde le poate fi mai bine, dar patria o păstrează în suflet.

Unul dintre aceşti adevăraţi români, ajuns în patria vinului, cum i se mai spune faimoasei regiuni Bordeaux, a făcut un vin care poartă numele marelui Brâncuşi. Nu ştiu foarte multe despre acest subiect, nu ştiu cum e vinul, încă nu l-am gustat (deşi am o sticlă în aşteptare) şi, oricum, nu e menirea mea să fac aprecieri asupra vinurilor. Nu ştiu nimic nici despre acest român. Am vrut doar să semnalez acest fapt ca pe un adevărat eveniment ce merită toată aprecierea noastră.

Merci monsieur, mulţumesc române!

(consemnare de Mihai Apolozan)

„Winestone” sau cristalele vinului


Mulţi oenofili le cunosc. Sunt acele mici cristale care, singure sau agregate în mici formaţiuni plate, sunt depozitate la fundul sticlei sau pe dop. Englezii le spun „winestone”, adică „diamantele vinului”. Românii cu înclinaţii spre poezie le spun „cristalele vinului”. Alţii, adepţi ai rigorii ştiinţifice, le spun depozite solide ale vinului alb îmbuteliat.

Image

Indiferent cum le spunem, un lucru trebuie spus clar, încă de la început: prezenţa lor în vin nu reprezintă un defect al acestuia şi nici nu este un semn că vinul ar fi depreciat, ori chiar stricat. Aceste cristale nu influenţează gustul şi mirosul.

Semne, dar nu şi garanţii ale calităţii

Putem vorbi despre trei tipuri de astfel de cristale, dar numai unul este supranumit „cristal”:

1. Adevăratul „cristal al vinului” (potasiu – hidrogen tartrat), cu gust uşor acid, gust care nu se transferă în vin. Cristalizează primar sub formă aciculară. De asemenea, combinaţiile aciculare plane (asemănătoare ca aspect cu fulgii de zăpadă) sunt foarte frecvente.

2. Tartrat de calciu, fără gust, sau miros. Se prezintă în forme asemănătoare cu potasiul – hidrogen tartrat.

3. Sarea de calciu a acidului mucic. Are gust acrişor, dar asta nu influenţează însă gustul vinului. Provine din strugurii atacaţi de mucegai (inclusiv Botrytis Cinaerea, mucegaiul nobil specific unei varietăţi de vinuri nobile de desert, cum ar fi, de exemplu, Sauternes). Mucegaiul dezvoltă un anumit acid încă din strugure, înainte de recoltare, acid care, împreună cu calciul, formează sarea de calciu a acidului mucic. Apare ca un nisip fin, foarte alb şi cu cristalele sferice.

Image

Toate aceste cristale au un singur lucru în comun: toate sunt semne că vinul în cauză nu a fost stabilizat chimic sau tehnic. În schimb, nu orice vin cu asemenea cristale este neapărat de calitate!

Cum şi de ce se formează tartraţii

Aceste cristale se formează ca urmare a legării potasiului, sau calciului din vin, cu sărurile acidului tartric. Aceste substanţe există dizolvate şi în concentraţii diferite în orice vin, ceea ce înseamnă un dezechilibru. Prin atracţia electrostatică, sărurile din acidul tartric şi potasiul (sau calciul) se leagă în jurul unui punct de solidificare (germene al cristalului) şi formează bine cunoscutele cristale încă din timpul fermentaţiei pentru a atinge echilibrul. Este deci o legătură ionică, care leagă substanţe mai instabile în compuşi stabili, conferind astfel stabilitate vinului din acest punct de vedere.

Important este faptul că aceste cristale, odată formate, au o stabilitate ridicată, se dizolvă foarte greu, chiar dacă se schimbă condiţiile în limite fireşti (creşte temperatura cu câteva grade Celsius). Mai mult, temperaturile

scăzute din timpul iernii încurajează acest proces. Dar sunt şi alţi factori importanţi, cum este concentraţia de alcool, valoarea ph-ului şi, bine înţeles, cantitatea totală de acid tartric, potasiu şi calciu.

Dacă vinul este ţinut mai mult în vas de lemn, sau în cisternă, el se stabilizează natural. Din păcate, nimeni nu este în stare să prezică timpul în care acest proces de stabilizare naturală va avea loc. Vinul rămâne stabil doar în condiţiile existente: la temperatura cramei şi în acel recipient. Dacă vinul este îmbuteliat în condiţiile de stabilitate din cramă şi este apoi păstrat într-un mediu care oferă alte condiţii (la temperaturi mai mici, de exemplu în frigider), echilibrul va fi rupt şi formarea tartraţilor poate avea loc din nou. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul excelentului vin Fetească Regală sec 2006, produs la Prince Ştirbey. Cine mai are norocul să mai găsească acest vin pe undeva, se poate convinge.

Trucurile nu pot înlocui Natura

Piaţa cere în primul rând vinuri albe proaspete, aromate şi tinere. Nici o şansă pentru stabilizarea naturală. Pentru a produce ceea ce piaţa cere, oenologii folosesc tehnologia. Una dintre tehnici este răcirea artificială. Vinurile sunt răcite sub 4 grade (de multe ori şi sub 0 grade) şi sunt păstrate apoi pentru un timp îndelungat la această temperatură. Temperatura extremă duce în scurt timp la saturarea soluţiei şi, drept urmare, la o urgentare a formării tartraţilor. Procesul poate fi şi mai mult accelerat. Fără indoială, această tehnică este costisitoare şi, mult mai important, foloseşte intensiv energie.

O altă tehnică este stabilizarea chimică prin folosirea acidului meta-tartric, care este produsul deshidratării acidului tartric la nivel intermolecular. Acest

polimer inconjoară coloizii astfel încât acidul tartric şi potasiul sau calciul nu se mai pot lega. Procesul de solidificare este oprit. Este o metodă relativ ieftină, dar are şi un dezavantaj. Adică efectul nu durează, deoarece activitatea acidului meta-tartric adăugat este anulată, în aproximativ 10 – 12 luni, de particulele de apă din vin.

Fiecare este liber să ajungă la propriile concluzii şi decizii

Este cumva foarte ciudat. În cazul marilor vinuri roşii este o aşteptare ca ele să aibă depuneri, sfidând faptul că sunt păstrate mai mult timp în vas de lemn/cisternă decât vinurile albe. Oamenii inventează şi îmbunătăţesc carafe speciale şi instrumente pentru decantare, pentru a filtra vinul înainte de a fi turnat în decantor. Depunerea, în cazul unui vin roşu poate conţine pe lângă „cristale” şi coloranţi, componente ale taninilor şi, datorită acţiunilor de limpezire, din când în când şi proteine (albumină). Şi nimeni nu pare să fie deranjat de acest lucru.

Dacă un lucru asemănător se întâmplă însă cu un vin alb – frica răsare imediat! Bine înţeles că vinul alb nu are aceeaşi cantitate de culoare şi tanini ca şi vinul roşu. De aceea, ar trebui să fie clar că, în general, depunerea la un vin alb conţine în principal „cristale”. În cazul producătorilor de vin faimoşi la nivel internaţional, la intervale diferite, poţi citi următoarele pe etichetă: „Acest vin este nefiltrat şi netratat. Depuneri posibile. Vă rugăm decantaţi înainte de a fi consumat”. Sau, mai simplu: „Turnaţi cu grijă în pahar!”. Şi, de cele mai multe ori, acestea sunt cele mai scumpe vinuri din gamă. Toate acestea ar trebui să ne facă să gândim!

Pentru noi, concluzia este una foarte simplă: atâta timp cât vinul nu are defecte evidente, aşa cum sunt oxidarea, tulburarea, sau oţetirea – toate acestea uşor de recunoscut chiar şi de un începător – el va fi turnat cu siguranţă în decantor, sau imediat în pahar, pentru a fi savurat. Dacă în final vom găsi şi acele „cristale” ale vinului, le vom accepta şi pe acelea, pentru că vinul este un produs al naturii, cu viaţă. Şi, în ceea ce ne priveşte, aşa şi trebuie să rămană!

Image

Cum să descrii corect un vin


De ceva vreme, de când criza asta economică a sufocat eleganta presă scrisă, revistele de vin – oricum puţine, câte erau – aproape au dispărut. A rămas Vinul.ro, aş zice eu singura care mai contează pe piaţă. Ce-i drept ar mai fi Millesime, mult mai elegantă, dar parcă prea contemplativă, prea puţin pragmatică în comparaţie cu surata ei din Bucureşti.

În schimb, în peisajul presei de vin au apărut, ca ciupercile după ploaie, o sumedenie de bloguri. Ceea ce, la urma urmei nu ar fi deloc rău, mai ales când printre ei se află şi câţiva care chiar se preocupă intens de cultura lor oenologică. Cu cât avem mai mulţi pasionaţi de vin, cu cât informaţia circulă mai repede şi mai intens, cu atât mai bine. Problema este că, în goana lor după notorietate, mulţi dintre bloggerii de vin ignoră şi importanţa documentării corecte înainte de a scrie. Vinul este un domeniu aparte, chiar dacă este, probabil, cea mai răspândită băutură în alimentaţia omenirii. Altfel spus, mulţi îl beau, puţini îl pot descrie.

Cum să descrii corect un vin? Aceasta-i întrebarea... (foto Marian Mocanu, Art Foto M)

Cum să descrii corect un vin? Aceasta-i întrebarea… (foto Marian Mocanu, Art Foto M)

„Răsfoind” prin blogurile respective am întâlnit adesea expresii de-a dreptul hilare, iar uneori chiar ridicole. Mult mai rea este situaţia în presa tabloidiziată unde o sumă de dudui şi băieţi îşi dau cu presupusul despre vin şi gastronomie, pozând în fini cunoscători, dar dând sistematic în băltocile ignoranţei. Nu zice nimeni că toţi trebuie să fie profesori universitari, aşa cum este dl. Dorin Popa, „părintele” revistei Millesime. Nu zice nimeni că toţi trebuie să urmeze cursul de degustători autorizaţi, aşa cum a făcut criticul de vin Cătălin Păduraru. Şi nici nu trebuie ca toţi să urmeze cursurile de master în oenologie, aşa cum au făcut cei din redacţia Vinul.ro. Deşi, cel puţin asta, ar fi de dorit când nivelul pretenţiilor trece de un anumit nivel… Dar măcar un curs de iniţiere în degustarea vinurilor, ar trebui să facă înainte de a începe să scrie şi să dea verdicte despre vinuri.

Nu doresc să exemplific acum care sunt aceste bloguri, pentru că, la urma urmei, vorba regretatului profesor Viorel Stoian, fiecare are şi bune şi rele, iar în lumea Vinului, atât de încărcată de orgolii, cea mai mare calitate este să găseşti şi să menţii echilibrul. De aceea, voi cita doar ca exemplu, două descrieri nepotrivite, culese din ceea ce se doreşte a fi presă de vin. Cineva spunea odată, despre un vin că ar avea arome de „coapse de fecioară încinse la soare”, iar altcineva, mai recent, descria laudativ un rose, afirmând că miroase „ca o cameră de fată care îşi face unghiile vineri seara”. Înţeleg nevoia de a fi cât mai original într-un mediu din ce în ce mai populat de critici specializaţi. Dar parcă nici aşa… Acest gen de formulări îmi aduce aminte de limbajul supra-încifrat al unor critici de artă pe care, ascultându-i, te întrebi despre ce, în ce limbă or fi vorbind şi dacă ei înşişi îşi înţeleg frazele alambicate.

Adevărul este că vinul are un limbaj al lui, specific şi care s-a format în timp, prin acceptarea unor termeni de către întreaga comunitate a specialiştilor. În acelaşi timp, nu este mai puţin adevărat ceea ce îmi spunea mai demult somelierul Sergiu Nedelea, că fiecare om când descrie un vin, apelează la memoria lui olfactivă şi gustativă. Degeaba spui că un vin miroase a fân proapăt cosit dacă tu ai crescut între betoanele oraşului şi nu ai avut unde te bucura de acea aromă. În cele din urmă, descriind un vin nu trebuie decât să fim sinceri cu noi înşine şi să încercăm să descriem într-un limbaj cât mai puţin pretenţios ceea ce regăsim în pahar. Nu are rost să luăm „copy-paste” descrierea altcuiva şi să o împopoţonăm cu tot soiul de licenţe mai mult sau mai puţin poetice. Tot ce trebuie de făcut este ca cei care îşi doresc să devină jurnalişti de vin să îşi completeze permanent acea „bibliotecă senzorială” şi să citească cât mai mult din ceea ce au scris atât de simplu şi de elegant înaintaşi iluştri ca Mihai Macici, sau ca Viorel Stoian. Nu este nici o ruşine să îi citezi, aşa cum nu este nici o ruşine să citezi aprecierea unor degustători autorizaţi (nu critici cum am scris iniţial şi bine m-a corectat Ciprian Haret) recunoscuţi cum sunt Dan Boboc, Constantin Croitoru, Liviu Grigorică, Cătălin Păduraru, Lucia Pîrvu sau Aurel Popa (ca să amintesc numai câţiva, în ordinea alfabetică). E mai ruşinos să te erijezi în specialist, afirmând cu emfază, în urma lor, „exact aşa vroiam să spun şi eu”, sau/şi adăugând pentru „originalitate” o coapsă încinsă de fecioară, sau acetona din dormitorul respectivei într-o seară de (neapărat) vineri.

Iată de ce pun mai jos, spre luare aminte, un foarte util text rămas în arhiva mea din cele trimise spre publicare de către marele profesor Mihai Macici. Text în care, veţi vedea, autorul nu se sfia să citeze un alt „mare”: profesorul Viorel Stoian.

Cuvintele şi Vinul

text de Mihai Macici

Dintre toate facerile omului bazate pe ofertele naturii, vinurile au privilegiul de a fi cele mai îmbrăcate în cuvinte. Nu există un alt produs material al activităţii umane care să se fi bucurat de cuvinte de mai mare apreciere decât vinul.

Din moment ce „vinul este viaţa”, aşa cum a afirmat mai de mult Petroniu, dacă el este „singura fiinţă in stare lichidă”, aşa cum a spus mai de curând Păstorel, este normal ca despre vin să se vorbească mult, aşa cum se poate vorbi despre „viaţă” şi despre „fiinţă”, şi ca el să devină subiectul prezentărilor şi descrierilor de tot felul. A vorbi despre vin înseamnă a folosi un vocabular aflat într-o permanentă îmbogăţire, din care fac parte numeroase cuvinte de apreciere, dar şi de exprimare a unor neajunsuri.

Când cuvintele lipsesc, ele trebuie inventate

Am fost întotdeauna fascinat de asemănarea cuvintelor folosite în descrierea unui vin cu a celor rezervate caracterizării fiinţelor umane. Un vin poate fi delicat, fin ,suav, suplu, tandru, vioi, ferm, generos, prietenos, puternic,viril, aşa cum el poate fi anemic, aspru, obosit, respingător, fără personalitate. El poate fi elegant, cu ţinută (robe, in franceză), după cum poate fi ordinar, inexpresiv, fără contur, dezechilibrat, dezarticulat.

Image

Restrângând vocabularul folosit în descrierea vinurilor numai la cel al specialiştilor, ne întâlnim cu sute de cuvinte care, fiecare, îşi are un sens bine definit, legat de calităţile sau de defectele acestor băuturi. Francezii au, în mod incontestabil, meritul de fi contribuit în cea mai mare măsură la creerea şi, apoi, la îmbogăţirea acestui vocabular. Informaţii preţioase despre terminologia folosită în aprecierea vinurilor găsim în valoroasa lucrare a lui Emil Peynaud, „Le gout du vin”. Peynaud afirmă că a vorbi despre vin de o manieră precisă este tot ce poate fi mai dificil. Relaţia dintre expresii şi senzaţii, dintre cuvinte şi calitatea unui vin este lipsită de precizie. Din interferenţa numeroaselor senzaţii provocate de degustarea unui vin se nasc o multitudine de impresii care pot fi cu greu exprimate prin cuvinte. Vorbirea despre vin intră, de multe ori, în zona indescriptibilului. Aflându-se în faţa unui vin de o mare complexitate calitativă, cu însuşiri olfactive de mare subtilitate, Louis Orizet, unul dintre marii degustători ai Franţei, a strigat: „Îmi lipsesc cuvintele, trebuie să le inventez !” În ciuda numeroşilor termeni care le stau la îndemână pentru descrierea unui vin, degustătorii se simt, mai mult sau mai puţin, trădaţi de cuvinte. „Este imposibil ca un vin să fie descris fără a i se simplifica imaginea”, afirmă Peynaud.

În căutarea vorbei potrivite…

În legătură cu terminologia folosită în degustarea vinurilor există numeroase dicţionare, lexicoane, glosare, indexuri. Cuvântul „a degusta”nu a apărut decat în 1813 într-un text oficial semnat de Napoleon. Vocabularul degustării s-a îmbogăţit cu numeroase expresii în cursul secolului XIX, pe măsura progreselor înregistrate în cunoaşterea compoziţiei şi transformărilor vinurilor. În decursul unui secol s-a trecut de la 40 de cuvinte folosite de Maupin în 1779, la 60 de termeni utilizaţi de Chaptal în 1807, la 70 de cuvinte propuse de Julien în 1832, pentru a se ajunge la 180 de cuvinte definite de Feret în 1896. În secolul XX ne întâlnim cu cele 250 de cuvinte folosite de Norbert Got în 1955, cu cele 450 de cuvinte incluse tot de Feret în dicţionarul său publicat în 1962, apoi cu cei aproximativ 470 de termeni folosiţi de Vedel, în 1972, în studiul său asupra degustării vinurilor. În „Le gout du vin”(1986), Peynaud foloseşte în jurul a 1000 de termeni, din care aproape 200 numai pentru descrierea aspectului vinului.

La noi, Viorel Stoian include în „Marea carte a degustării vinurilor” un glosar cu 92 de termeni, dintre care 48 se referă la caracterizarea vinurilor.

Peynaud arată că, simplificand mult, pot fi distinse trei tipuri de vocabulare: cel al degustătorului de profesie, cel al specialistului care face prezentarea unui vin şi cel al cronicarului vinicol care se adresează cititorilor. Orizet a dat exemple asupra diversităţii vocabularului in funcţie de tematica degustării şi de ceea ce degustătorul caută să definească prin propria sa percepţie. Chimistul caută în primul rând în vin însuşirile analitice; specialistul în represiunea fraudelor – dovezile contrafacerii; oenologul – însuşirile calitative de ansamblu; viticultorul – caracteristicile de tipicitate; negustorul – virtuţile comerciale. Fiecare apreciază vinul potrivit formaţiei sau, mai bine spus, a deformaţiei sale şi se exprimă cu ajutorul propriului său vocabular.

…după aspect, după miros, după gust

Aprecierea unui vin se realizează, aşa după cum se cunoaşte, în mai mulţi timpi, care corespund diferitelor grupe de senzaţii care se percep prin degustare. Ea incepe printr-un examen vizual, continuă printr-o examinare olfactivă, se întregeşte prin intermediul aprecierii gustative şi se încheie prin perceperea senzaţiilor de persistenţă, remanente.

Prin intermediul examenului vizual se apreciază limpiditatea şi culoarea vinului. Termenii folosiţi în caracterizarea gradului de limpiditate al unui vin sunt cei de cristalin (strălucitor) – limpede – voalat – opalescent – tulbure – foarte tulbure. Culoarea vinului se exprimă pe o paletă largă, ea fiind determinată de soi, an de recoltă, tehnologie şi vârstă. În cazul vinurilor albe, spectrul culorii variază de la galben-verzui la chihlimbariu, trecând prin galben-pai, galben-auriu şi galben–arămiu. Culoarea vinurilor roşii cuprinde nuanţe de roşu-rubiniu, roşu-grena, roşu-purpuriu, roşu-violaceu, roşu-cărămiziu, etc.

Prin miros se percep două caracteristici: aroma şi buchetul. Aroma este dată de struguri, este caracteristică soiului, în timp ce buchetul este o însuşire pe care vinul o dobândeşte în cursul evoluţiei sale, în urma maturării vinurilor în vase şi a învechirii lor în sticle. Caracteristicile olfactive ale unui vin se referă la calitatea aromei, la intensitatea şi la persistenţa ei. Descompunerea aromei pe nuanţe constituie unul dintre cele mai dificile exerciţii ale degustării vinului. Viorel Stoian identifică prezenţa în vin a 225 de nuanţe aromatice, care pot fi grupate în 10 serii : nuanţe florale (tei, trandafir,violete, iasomie, floare de salcam, etc), nuanţe de fructe (stafide, prune, prune uscate, smochine, nucă etc.), nuanţe vegetale ( fân proaspăt cosit, fân uscat, buruiană etc.),mirosuri de fermentaţie şi nuanţe eterate (drojdie, aluat, unt, varză acră, bomboane, săpun, ceară, coteţ etc.),nuanţe balsamice (răşină, tămaie, vanilie etc.),nuanţe de lemn (lemn verde, lemn de stejar, doagă etc.),nuanţe de ars (afumat, tutun, cenuşă, caramel, castane prăjite etc.),nuanţe de băcănie (anason, piper, busuioc, cimbru, scorţişoară, camfor etc.), nuanţe chimice (iod, sulf, ebonită, cauciuc etc.) şi nuanţe animale (carne,vânat, peşte, piele etc.).

După Peynaud, „toate aromele şi-au dat întâlnire în vin, în doze homeopatice, pentru a crea un veritabil microcosmos aromatic. Degustătorul inspirat nu minte atunci când, cu ochii închişi, simte ieşind din pahar o lume întreagă de senzaţii”. Fiind vorba despre impresii senzoriale de mare complexitate, percepţiile diferiţilor degustători asupra nuanţelor olfactive ale vinurilor nu concordă întotdeauna, fiecare având propriile sale etaloane. În timp ce Viorel Stoian detectează într-un vin de Cabernet Sauvignon o nuanţă de „vegetal” (ierbos, de buruiană), unii oenologi francezi au găsit în el un „caracter animal”, de piele şi iuft.

Examinarea gustativă se raportează la câteva însuşiri de mare importanţă, definitorii pentru judecarea calităţii vinului. Ele se referă, în primul rând, la „structura” şi „consistenţa vinurilor”. Vocabularul folosit pentru prezentarea acestor caracteristici cuprinde cuvinte ca cele de vin lung, sau vin scurt. Vinul poate fi, sub acest aspect, rotund sau cu asperităţi, poate fi svelt, corpolent, greu, dens, compact, plin ,onctuos,moale etc.

Există, apoi, un vocabular al „vinozităţii”, sau al „caracterului alcoolic”, altul legat de „senzaţia de dulce”, precum şi un vocabular al „acidităţii”. Un vin lipsit de aciditate este plat, moale, flasc, alcalin, pe când o aciditate excesivă face ca vinul să fie acid, crud,verde, ierbos, unghiulos, agresiv, iar o aciditate volatilă ridicată face ca vinul să fie acru, oţetit, arzător. Există un vocabular al „amărelii” şi al „astringenţei” – în funcţie de conţinutul lor în taninuri, vinurile pot fi mai mult sau mai puţin aspre, amare, dure, grosiere, – precum şi un vocabular legat de „influenţa gustativă a gazului carbonic”.

Nu orice gură deschisă să bea, poate să se şi exprime

Vorbirea despre vin este, în primul rând, apanajul degustătorului profesionist. Degustarea vinurilor este un act profesional, rezervat experţilor, dar poate deveni în oarecare măsură şi un limbaj al consumatorilor înzestraţi cu o anumită cultură oenologică. Degustător nu este numai specialistul care, în faţa unui şir de pahare, caută să le clasifice, apelând la o competenţă câştigată prin îndelungate exerciţii, ci şi consumatorul care, întâlnindu-se cu o singură probă de vin, încearcă să-i înţeleagă calităţile şi să le descrie. Orice vin bun, înainte de a fi băut, trebuie degustat, iar rezultatul acestei degustări poate fi încercarea de a caracteriza vinul prin folosirea unor termeni cât mai adecvaţi. Dacă un vin lipsit de valoare poate fi trimis la locul lui cu o singură vorbă, un vin bun merită atenţia de a fi descris. Apare, de aici, nevoia însuşirii unui limbaj care se învaţă în timp, în dialog cu vinul de calitate pe care orice oenofil se bucură de a-l avea în pahar.

Ce înseamnă „Grand Cru Classe 1855”


Mulţi dintre cei care intră într-un restaurant cu pretenţii au auzit, poate, de expresia „Grand Cru”, atunci când vine vorba despre marile vinuri. Dar ce înseamnă ea de fapt şi în ce măsură este cu adevărat o garanţie a calităţii care să justifice şi preţul (deloc mic) – iată câteva „detalii” peste care mulţi sar cu nonşalanţă. Păcat! Dacă tot dăm un ban, să ştim măcar pe ce şi de ce îl dăm. Am avut această discuţie cu ceva vreme în urmă cu Cesar Filip, manager al Restaurantului „Ginger”, alături de bunul său prieten Doru Pencea, ambii cunoscuţi  împătimiţi ai vinului, în particular şi, în general, ai stilului de viaţă „gourmet”.

Cu toate căutările mele prin sursele tipărite, sau electronice de informaţii, nu am găsit nicăieri decât fragmente de informaţie. Cesar a reuşit să îmi expună subiectul într-un mod simplu şi succint. Motiv pentru care redau şi eu mai departe ceea ce mi-a relatat el, spre împărtăşirea acestui „cifru” tuturor celor care îşi pun aceeaşi întrebare. Mai ales că şi Cesar Filip, şi Doru Pencea sunt elevi ai eminentului profesor care a fost (ce trist sună timpul trecut în acest caz) Viorel Stoian.

Datele problemei de la care se pleacă sunt simple. „Grand Cru Classe 1855” este poate cea mai renumită clasificare făcută vreodată strict pentru vinurile franceze din Bordeaux şi a fost folosită pentru prima oară la Expoziţia Mondială de la Paris în 1855.

Nu orice „Grand Cru” e şi „Classe din 1855”

Criteriul principal folosit atunci pentru clasificarea vinurilor a fost pur şi simplu preţul mediu obţinut în aproximativ ultima sută de ani – asta da monitorizare şi tradiţie în calitate -, ţinându-se însă seama şi de situaţia actuală (pe atunci) a proprietăţii, cât şi de calitatea vinului.

Vinurile care s-au prezentat atunci, în 1855, la judecata juriului şi care au intrat în clasificarea structurată pe cele cinci categorii – de la „premiers”, la „cinquiemes” – au rămas bun intrate în rândurile acestei „nobilimi”. Evident însă că ele trebuie să îşi şi menţină acest standard, fiind în continuare monitorizate. Singura modificare a listei s-a făcut în 1973, când Chateau Mouton- Rothschild, Pauillac, a trecut din categoria “Deuxiemes crus”, în cea a „Premiers crus”. Mai specificăm că ordinea din interiorul fiecărei categorii nu este una valorică. S-ar putea ca ea să fi fost stabilită în ordinea prezentării. Cert este doar că nu reprezintă o ierarhie a calităţii în interiorul aceleiaşi categorii de „cru”.

Image

Anume această clasificare din 1855, care este şi astăzi încă valabilă, este cea care poate fi luată în consideraţie ca un argument pentru calitate. Trebuie însă să precizăm că e posibil ca, între cele care pur şi simplu nu s-au prezentat la clasificare şi la expoziţie, să fi fost şi vinuri poate cel puţin la fel de mari. Dar absenţa lor atunci, le-a exclus pentru totdeauna din lista exclusivistă a „Grand Cru Classe 1855”. Poate şi dintr-un sentiment de frustrare, poate şi din dorinţa de a repara greşeala neînscrierii atunci între candidaţii la clasificare, mulţi producă tori şi-au înscris ulterior pe etichete menţiuni de genul „Grand Cru”, „Grand Cru Classe”, „Premier Cru” ş.a. Că or fi bune, că or fi mai puţin bune, asta o decid consumatorii, pe riscul simţurilor şi al buzunarului lor. Certitudinea calităţii o dă însă numai inscripţia „Grand Cru Classe 1855”.

Clasificarea pentru Bordeaux din 1855

 

Premiers crus

Chateau Lafite-Rothschild, Pauillac

Chateau Latour, Pauillac

Chateau Margaux, Margaux

Chateau Haut-Brion, Graves

Chateau Mouton- Rothschild, Pauillac

 

Deuxiemes crus

Chateau Rauzan-Segla, Margaux

Chateau Rauzan-Gassies, Margaux

Chateau Leoville-Las Cases, St-Julien

Chateau Leoville-Poyferre, St-Julien

Chateau Leoville-Barton, St-Julien

Chateau Durfort-Vivens, Margaux

Chateau Lascombes, Margaux

Chateau Gruaud-Larose, St-Julien

Chateau Brane-Cantenac, Cantenac-Margaux

Chateau Pichon-Longueville, Pauillac-Margaux

Chateau Pichon-Lalande, Pauillac

Chateau Ducru-Beaucaillou, St-Julien

Chateau Cos d’Estournel, St-Estephe

Chateau Montrose, St-Estephe

 

Troisiemes crus

Chateau Giscours, Labarde-Margaux

Chateau Kirwan, Cantenac-Margaux

Chateau d’Issan Cantenac-Margaux

Chateau Lagrande, St-Julien

Chateau Langoa-Barton, St-Julien

Chateau Malescot St-Exupery, Margaux

Chateau Cantenac-Brown, Cantenac-Margaux

Chateau Palmer, Cantenac-Margaux

Chateau La Lagune, Ludon

Chateau Desmirail, Margaux

Chateau Calon-Segur, St-Estephe

Chateau Ferriere, Margaux

Chateau Marquis d’Alesme Becker, Margaux

Chateau Boyd-Cantenac, Cantenac-Margaux

 

Quatriemes crus

Chateau St-Pierre, St-Julien

Chateau Branaire-Ducru, St-Julien

Chateau Talbot, St-Julien

Chateau Duhart-Milon-Rothschild, Pauillac

Chateau Pouget, Cantenac-Margaux

Chateau La Tour-Carnet, St-Laurent

Chateau Lafon-Rochet, St-Estephe

Chateau Beychevelle, St-Julien

Chateau Prieure-Lichine, Cantenac-Margaux

Chateau Marquis-de-Terme, Margaux

 

Cinquiemes crus

Chateau Pontet-Canet, Pauillac

Chateau Batailley, Pauillac

Chateau Grand-Puy-Lacoste, Pauillac

Chateau Grand-Puy-Ducasse, Pauillac

Chateau Haut-Batailley, Pauillac

Chateau Lynch-Bages, Pauillac

Chateau Lynch-Moussas, Pauillac

Chateau Dauzac, Labarde-Margaux

Chateau d’Armailhac, Pauillac (sin. Mouton d’Armailhac sau Mouton Baronne-Philippe)

Chateau Du Tertre, Arsac-Margaux

Chateau Haut-Bages-Liberal, Pauillac

Chateau Pedesclaux, Pauillac

Chateau Belgrave, St-Laurent

Chateau de Camensac, St-Laurent

Chateau Cos-Labory, St-Estephe

Chateau Clerc-Milon-Rothschild, Pauillac

Chateau Croizet-Bages, Pauillac

Chateau Cantemerle, Macau

ACTUALIZARE: Viorel Stoian: o pierdere cumplită!


Mâine, 23 martie, la ora 12, trupul neînsufleţit al prof. univ. dr. acad. Viorel Stoian va fi depus la Biserica Silvestru din Bucureşti, strada Silvestru (intersecţia Calea Moşilor cu bd. Dacia). Cei care doresc să îi aducă un ultim omagiu o pot face cu acest prilej.

Mihai Macici despre Impy Matheescu, egalul lui Păstorel


Acum, când Panteonul marilor clasici români ai Vinului s-a îmbogăţit cu numele lui Viorel Stoian, mă gândesc şi la ceilalţi „mari” ai acestui nobil Univers. Sunt convins că nu este deloc o întâmplare evidenţa că absolut toţi marii profesionişti ai Vinului au fost şi excelenţi mânuitori ai cuvântului, atât scris, cât şi rostit.

Image

Răsfoind prin arhiva personală, am regăsit un text scris în aprilie 2008 de către profesorul Mihai Macici, un profesionist al Vinului şi al Cuvântului pe care, de altfel, Viorel Stoian îl preţuia în mod deosebit. Redau mai jos, integral, acest text care readuce în memoria colectivă un alt nume celebru cândva, dar astăzi, din păcate, uitat cu desăvârşire: Impy Matheescu. Dincolo de valoarea informaţiei, acest text poartă şi o morală extrem de actuală azi: e bine să cinstim memoria marilor dispăruţi nu doar formal şi ocazional. Să nu uităm că prin valoarea lor este argumentată şi existenţa noastră, şi cea a celor de mâine.

Image

Astfel, este bine de ştiut că România nu l-a avut numai pe atât de cunoscutul Păstorel ca menestrel al Vinului. Personalitatea sa, creionată din suma zâmbetelor fine pe care le-a trezit în toţi cititorii celebrelor sale epigrame şi articole, a fost dublată de cea a lui Impy Matheescu. Au fost contemporani, ba chiar şi prieteni, dar soarta crudă a făcut ca unul să stea şi azi în lumina celebrităţii, iar celălalt să zacă în uitare. Din păcate pentru noi, astăzi nici măcar nu se ştie nici în care cimitir odihneşte Impy Matheescu, nici dacă mai trăiesc urmaşi ai săi, fie şi colaterali, care să mai deţină fotografii şi/sau manuscrise. Este momentul să îl readucem în memoria colectivă, acolo unde îi este locul. Este momentul să realizăm că despre marii noştri înaintaşi este bine să vorbim nu doar la momente festive, sau câteva zile atunci când trec în eternitate.

Îmi place să cred că Viorel Stoian, cu un pahar cu vin alături, le cântă acum la acordeon, sau la pian, lui Mihai Macici, Păstorel, Gherasim Constantinescu, Impy Matheescu, Theodor Martin, Dionisie Bernaz şi tuturor celorlalţi înaintaşi care au construit în România cultul Vinului.

Ştefan Teriş

 

 

Impy Matheescu, prieten şi poet al Vinului

 

text de Mihai MACICI

Cei apropiaţi îi spuneau, simplu şi scurt, Impy. Se numea, de fapt, Imperiu Matheescu şi îşi iscălea poeziile cu numele de Impy Matheescu. Făcea parte, prin spirit şi boemă, din aceeaşi familie cu Păstorel Teodoreanu, care-i era şi prieten. Şi-a pus întregul har scriitoricesc şi toate dăruirile vieţii în slujba vinului, considerând că vinul merită această supremă atenţie.

Impy Matheescu - portret de Corneliu Baba

Impy Matheescu – portret de Corneliu Baba

Ne-am cunoscut demult, pe marginea preocupărilor noastre comune legate de vin. M-am pomenit, dintr-o dată, fără el şi mi-am dat seama în acel moment că toate relaţiile noastre se consumaseră la timpul prezent, fără întoarceri în trecut. Impy era un om care umplea în mod desăvârşit clipa prezentului, nu era adeptul scufundării în amintiri.

Simţind nevoia să scriu despre el şi să-l scot din zgura uitării, am încercat să aflu câte ceva despre acest închinător în ale vinului intrând în legătură cu câteva persoane care l-au cunoscut, unele chiar pomenindu-l prin scris în fulgurante amintiri. M-am apropiat, astfel, de contorsionata viaţă a unui om şi de tragica soartă a unei familii pe care le voi prezenta aici, pe scurt.

Preţul scump al descendenţei din elite

Era fiul unui om intreprinzător şi înstărit, George Mateescu-Sinaia. Rămas orfan de copil, acesta a pornit în viaţă ca băiat de prăvălie la un negustor grec, a fost fotograf, editor, negustor şi a ajuns, cu timpul, primarul oraşului Sinaia, pe care l-a păstorit timp de 20 de ani. A fost un pasionat filatelist, îndeletnicire care l-a apropiat de regii Romaniei, mai ales de Carol al II-lea, la rândul său filatelist. La pasiunea tatălui se referă chiar Impy într-una din scrierile sale : „Am căutat compania vinului aşa cum tatăl meu, de pildă, a colecţionat mărci poştale până când a început să vorbească despre ele ca despre nişte personaje”. Recunoscut pe plan internaţional, medaliat la diverse expoziţii filatelice din străinătate, menţionat în mai multe lucrări de specialitate, acest fiu de ţăran, autodidact, a devenit confidentul şi amicul lui I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, A. Ureche, G. Coşbuc, P. .Zarifopol ş.a.

George Mateescu a avut trei copii: o fiică, Sevila Maria şi doi băieţi, Decebal şi Imperiu. Fata s-a căsătorit cu un militar, cu Aurel Runceanu, care a urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general. După o strălucită carieră, cu lăudabile fapte de arme inclusiv pe frontul de vest, şi-a

încheiat viaţa în 1950, în sediul Securităţii din Ploieşti, în urma unui lung şi dur interogatoriu. Sevila Maria Runceanu, soţia generalului şi sora lui Impy, ajunsă la vârsta de 93 de ani, a fost ucisă cu sălbăticie în 1996 în propria ei locuinţă din Sinaia de oameni care i-au spart casa în căutarea averilor pe care le-ar fi posedat, lăsate moştenire de fostul ei tată.

Decebal a fost ataşat comercial la Londra, de unde s-a repatriat în 1963. La cateva zile după sosirea în ţară a fost găsit spânzurat în locuinţa sa din Bucureşti.

Vinul şi cultura, constantele unei destin sinuos

Imperiu (Impy) s-a strecurat prin viaţă cum a putut. Din relatările unor apropiaţi, rezultă că şi-a făcut studii de drept în Anglia şi s-a căsătorit cu o englezoaică, alături de care a trăit câţiva ani în Bucureşti. Înainte de război a îndeplinit funcţia de translator al Ambasadei americane din România.

În perioada în care americanii lucrau, alături de sovietici, în Comisia de Armistiţiu, Impy a primit o misiune cu totul specială de care s-a achitat cu mult succes. Oficialii americani, invitaţi de ruşi la cockteiluri şi mese unde votca se bea în cantităţi mari, cădeau ca seceraţi, neputând face faţă discuţiilor. Potrivit relatărilor unei persoane care l-a cunoscut, lui Impy i s-a cerut să intervină, iar el a folosit o metodă proprie: înaintea chiolhanului, îi alinia pe americani şi le dădea să înghită câte o porţie mare de frişcă. Efectul a fost cel dorit: alcoolul turnat peste stratul de frişcă din stomac nu a mai creat nici un fel de probleme.

Prin anii ’48 sau ’49 a fost arestat de comunişti sub acuzaţia de a fi lucrat pentru americani, de a fi avut ca soţie o englezoaică şi de a avea origini nesănătoase. A fost închis mai mulţi ani.

După ieşirea din puşcărie, rămas fără serviciu, s-a însurat cu o fostă boieroaică din Oltenia. Cunoscând la perfecţie limba engleză şi franceză, şi-a caştigat câţiva ani existenţa dând meditaţii mai ales de engleză. A intrat în legătură cu câţiva oameni cu care, datorită însuşirilor sale de om plăcut, de „causeur” şi de amator de vinuri, a devenit prieten. Făcea parte din societatea câtorva persoane cunoscute în epocă, aşa cum erau Cella Neamtzu, Gheorghe şi Eugenia Popescu Judetz, sculptorul Oscar Hahn, arheologul şi paleontologul Constantin Nicolaescu-Plopşor, fraţii Missirliu şi alţii. Mai tarziu, prin anii ’60, a reuşit să obţină un post de traducător la Ministerul Agriculturii, devenind translatorul apreciat de mulţi miniştri datorită însuşirilor sale de a se descurca şi în situaţii mai dificile, în care trebuia să intervină tactul şi puţină diplomaţie.

Ca însoţitor al multor delegaţii străine venite în ţară pe linia Ministerului Agriculturii a intrat în legătură cu producătorii de vinuri, alături de care se simţea bine şi a cunoscut podgoriile ţării. Timp de 3-4 ani a predat lecţii de limba engleză la Institutul de Cercetări Horti-Viticole de la Băneasa, iar cei care i-au audiat cursul îi păstrează cele mai frumoase amintiri.

Înfrăţit cu via, în eternitate

Ne-am cunoscut în toamna anului 1968, când Impy a apărut ca traducător oficial la primul concurs internaţional de vinuri organizat în România. Era un om cult, spiritual, spontan, de-a dreptul fermecător. S-a făcut cunoscut în lumea vinificatorilor prin poeziile sale, toate dedicate vinului, precum şi prin talentul său de epigramist. A devenit, cu timpul, nelipsit de la toate concursurile de vinuri organizate pe plan naţional şi interjudeţean în perioada anilor ’70-’80.

Ultima dată l-am intalnit la începutul anilor ’90 în poarta spitalului Fundeni, pe care-l vizita datorită unor probleme cu inima. În cele câteva cuvinte schimbate cu el mi-a spus, trist, că medicii i-au impus restricţii legate de consumul de vin. Mi-a făcut un semn care însemna: „S-a terminat!”

Apoi, într-o bună zi, a dispărut complet. Nu am putut afla când s-a stins din viaţă. L-am auzit, odată, exprimându-şi dorinţa de a i se arunca cenuşa într-o vie, întru totală înfrăţire cu viţele şi cu roadele ei. Desigur, lucrurile nu s-au întâmplat aşa.

Din numeroasele stihuri scrise în cursul vieţii, poezii şi epigrame, multe din ele risipite, a adunat câteva în două plachete de versuri tipărite, pe cheltuiala lui, la editura „Litera”. Primul, intitulat „Mărite vin” a fost publicat in 1975, al doilea, „Pe frunza de viţă”, în 1984.

Nu pot încheia mai bine aceste câteva rânduri scrise în amintirea prietenului nostru, Impy Matheescu, decât aşezând lângă ele una dintre poeziile sale.

ŞAMPANIE

(lui Dom Pérignon)

de Impy Matheevici

. . . el, un biet părinte,

a umbrit un Soare

cu un bob de aer

pus să ningă-n sus

cat cristalul fură

zborul să nu zboare

şi in perle urcă

ce era de spus . . .

. . . zăvorat in veghe

a visat fierbinte

cum un fulg surade

coapsei in ianuar

şi-a făcut să-nţepe

luarea ei aminte

ca o răzvrătire

rece in pahar. . .

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog