Un altfel de CV – Nascut in zodia Vinului

“Desi este nascut la 14 martie 1965, in zodia Pestilor, mediul in care Sergiu Nedelea se simte „acasa”, nu e apa, ci vinul si fabuloasa lui lume. Pentru cei care il cunosc, este evident ca legatura trainica care exista intre vin si somelierul format in mijlocul viilor din Dealu Mare, Prahova, depaseste cadrul restrans al unor obligatii profesionale. Este mai profunda chiar si decat o legatura cu explicatii genetice, desi, in familia sa, este a doua generatie de oameni care percep restauratia ca pe o arta.”

Ideea „capitalista” de a se intretine material in facultate prin practicarea meseriei de ospatar a facut ca Sergiu Nedelea sa isi gaseasca vocatia pasind pe urmele tatalui sau. Dar nu acesta i-a fost primul magistru, ci un celebru formator si dirijor de profesionisti ai restaurantelor. E vorba despre Horia Otoi, nume celebru in turism si alimentatie publica, pentru toti cei care au avut privilegiul sa se desfete cu spectacolul gastro-oenologic oferit de „orchestra” dirijata de acesta la Complexul Turistic “Casa Seciu”, din Boldesti (Valea Calugareasca) – Prahova. Sub bagheta lui Horia, Sergiu Nedelea a deprins nu numai interpretarea separata a diverselor partituri din ceea ce s-ar putea numi simfonia de servicii care delecteaza oaspetii unui restaurant autentic. Este unul dintre putinii elevi ai lui Horia Otoi care si-a ajuns maestrul din urma, depasind stadiul de „interpret” si devenind, la randul sau dirijor. Si inca unul de inalta clasa…

Interpret si dirijor in „orchestra” HORECA

Astfel, Sergiu Nedelea a trecut succesiv prin etapele de ospatar, sef de sala si somelier la complexul turistic „Crama Seciu” (1991-1998). Din 1998 pana in prezent, a condus mai multe restaurante si chiar si un complex turistic: restaurantul ”Europa”, din Ploiesti (1998-2000); Complexul turistic „Cabana Muntele Rosu”, din statiunea prahoveana Cheia, (2001-2002); restaurantele “Casa Iancului”, din Bucuresti (2002-pana in prezent).

Aici, la „Casa Iancului”, Sergiu Nedelea a gasit scena pe care sa isi poata afirma stilul si pe care sa poata etala valentele bucatariei si vinurilor romanesti. Într-un Bucuresti din ce in ce mai cosmopolit, invadat de bucatarii si vinuri din cele mai neasteptate colturi ale lumii, Sergiu Nedelea crede cu tarie in sansa bucatelor si a vinurilor autohtone.

Restaurantul, scena de specatcol

Sergiu Nedelea este convins ca denumirea de „restauratie” care defineste domeniul sau profesional, nu vine doar de la restaurarea necesarului alimentar cerut de organism, ci si de la restaurarea bunei dispozitii a clientului. Visul sau este de a contribui la renasterea acelei „culturi de restaurant”, pe care romanii au avut-o, dar care s-a deteriorat in timp. Este vorba despre felul in care oamenii percep locul si rolul restaurantului in societate. În viziunea lui.Sergiu Nedelea, restaurantul nu trebuie sa fie un loc in care te duci sa mananci, sa bei si… atat! Pentru asta sunt fast-food-uri, braserii etc. Restaurantul este locul in care „omul se intalneste cu Vinul”. Şi, aici, trebuie sa mentionam ca Sergiu Nedelea nu numai ca scrie Vin cu majuscula. Dar asa il si rosteste, si chiar asa se si gandeste la acest nobil aliment: cu majuscula. Sergiu Nedelea este convins ca restaurantul ideal este locul in care oamenii vin pentru a se bucura de spectacolul unor vinuri cu personalitate, in compania unor preparate deosebite, a unei muzici discrete. Este atmosfera ideala in care somelierul poate etala minunatele povesti ale vinurilor, pregatind astfel ambianta in care comesenii pot face un scanteietor schimb de idei, sau isi pot imbogati zestrea de amintiri cu o zi, sau o seara, de neuitat. În opinia sa, recunoasterea artei de a aduce bucurie in sufletul clientilor nu se regaseste neaparat in „tipsul ” lasat la nota de plata, ci in frecventa cu care acestia revin in restaurantul respectiv.

Someleria, profesie de credinta

Fire ambitioasa, Sergiu Nedelea are ca obiectiv principal folosirea experientei si pregatirii acumulate in posturile pe care le-a ocupat pana in prezent, in domeniul F&B. Însa, aceasta este profesia de zi cu zi a lui Sergiu Nedelea. În egala masura, el nu se poate desparti de marea sa pasiune, VINUL, datorita caruia a ajuns sa considere someleria profesia de credinta.

Ca somelier, Sergiu Nedelea considera ca niciodata nu stii destul despre vin. Multi dintre cei care au avut ocazia sa ii asculte prezentarile au sesizat ca farmecul lor rezida in lipsa acelui stil „mecanic”, plin de automatisme, sau de sabloane care plictisesc audienta altor prezentari. Asta se intampla pentru ca Sergiu Nedelea este unul dintre somelierii completi pe care ii avem si care percepe Vinul ca pe un univers spiritual.

Licentiat al Facultatii de Administratie Publica din cadrul S.N.S.P.A. (Şcoala Nationala de Studii Politice si Administrative), el a urmat in paralele cursurile de specialitate de la T.H.R. Consulting Group Bucuresti, pentru formarea sa ca somelier si, apoi, ca manager Hotel/Restaurant. Sergiu Nedelea este unul dintre cei care citesc in permanenta, cautand vinul nu numai in literatura de specialitate, ci si in cea din cele mai neasteptate domenii, unde putini s-ar gandi ca il pot gasi. Astfel, Sergiu Nedelea a ajuns sa fie considerat unul dintre cei mai buni somelieri specializati in prezentarea podgoriilor si vinurilor romanesti, fiind solicitat nu numai pentru prezentari de vinuri, ci inclusiv pentru a participa la jurizarea diferitelor concursuri din domeniu. Este un nivel la care a ajuns nu numai prin pasiune, dar si prin multa munca. Sergiu Nedelea mai este un somelier complet si pentru ca este unul dintre foarte putinii pe care i-am vazut preocupati sa viziteze an de an podgoriile si cramele romanesti, „arhivand” in memorie particularitatile fiecarui an vitivinicol.

Fire generoasa, Sergiu Nedelea isi impartaseste cunostintele si ideile prin articolele publicate in revistele de specialitate Wine & Spirit Club (fosta Wine Industry) si „Food & Bar Magazin”, precum si pe reputatul site www.vinul.ro. Nu in ultimul rand si nu intamplator, Sergiu Nedelea este si consilier al revistei Wine & Spirit Club, singura publicatie a vinului care se tipareste in Romania.

Advertisement

Cum pupa Mihai I fundul rusesc în octombrie 1946

Măria Sa? Nu! Micimea Sa! La acea dată, românii din Basarabia pe care a abandonat-o în ghearele “prietenilor” săi sufereau deja de foame şi erau supuşi primului val de deportări şi arestări. La acea dată, începuse deja exterminarea românilor din Bucovina şi din Bugeac. La acea dată, sute de mii de militari români capturaţi samavolnic de noi “aliaţi” ai regelui-marionetă ce îi abandonase, sufereau în închisorile şi în minele duşmanului de la Răsărit. Nici azi nu a catadicsit să returneze ruşinosul ordin Pobeda acordat de cei care au ocupat ţara pe care a jurat să o apere. (sursa document: Tipărituri româneşti)

Alecu Reniţă trebuie să ducă în Parlamentul European mesajul Basarabiei române!

Avem acum o mare şansă reală ca Basarabia să ajungă mai repede acasă. Partidul Verde din România este singura formaţiune politică pe listele căreia basarabenii au unul din primele locuri. Este vorba despre Alecu Reniţă, unul dintre puţinii dizidenţi autentici antisovietici rămaşi în viaţă. În anii ’70, acest mare român a fost închis trei ani într-unul din cele mai dure penitenciare sovietice pentru că a afirmat public adevărul istoric că Basarabia e românească. A fost unul dintre deputaţii din Parlamentul de la Chişinău care au votat Independenţa faţă de fosta URSS. În ambele mandate de deputat a reformat legislaţia de mediu din R. Moldova şi a apropiat enorm relaţiile dintre cele două maluri de Prut. În 1990 a fondat revista lunară Natura, care de atunci apare neîntrerupt, ducând lună de lună în casele basarabenilor mesajul despre identitatea lor reală de români.
Votaţi Partidul Verde acum, pe 25 mai, pentru ca Alecu Reniţă să ducă în Parlamentul European mesajul Basarabiei române!
Fiecare vot dat Partidului Verde (locul 10 in buletinul de vot) de cei ce simt româneşte este o palmă dată fostei ocupaţii ruseşti şi un gest de demnitate naţională!

Alecu Reniţă trebuie să ducă Basarabia în Parlamentul European!

Alecu Reniţă trebuie să ducă Basarabia în Parlamentul European!

Alecu Reniţă trebuie să ducă în Parlamentul European mesajul Basarabiei române!

Avem acum singura şansă reală ca Basarabia să ajungă mai repede acasă. Partidul Verde din România este singura formaţiune politică pe listele căreia basarabenii au unul din primele locuri. Este vorba despre Alecu Reniţă, unul dintre puţinii dizidenţi autentici antisovietici rămaşi în viaţă. În anii ’70 acest mare român a fost închis trei ani într-unul din cele mai dure penitenciare sovietice pentru că a afirmat public advărul istoric că Basarabia e românească. A fost unul dintre deputaţii din Parlamentul ed la Chişinău care au votat Independenţa faţă de fosta URSS. În ambele mandate de deputat a reformat legislaţia de mediu din R. Moldova şi a apropiat enorm relaţiile dintre cele două maluri de Prut. În 1990 a fondat revista lunară Natura, care de atunci apare neîntrerupt, ducând lună de lună în casele basarabenilor mesajul despre identitatea lor reală de români.

Votaţi Partidul Verde acum, pe 25 mai, pentru ca Alecu Reniţă să ducă în Parlamentul European mesajul Basarabiei române! 

Fiecare vot dat Partidului Verde (locul 10 in buletinul de vot) de cei ce simt româneşte este o palmă dată fostei ocupaţii ruseşti şi un gest de demnitate naţională!

http://www.youtube.com/watch?v=tZhh_aGI4h8

https://www.youtube.com/watch?v=0FzPkCQaapk

Luna și alte etimoane

Cabal in Kabul

Rusescul luna (astrul, nu perioada de timp) oferă un exemplu instructiv de etimologie acceptată de peste un secol de toți lingviștii dar care are toate șansele să fie falsă.

Luna e dat ca un termen slavon vechi, identic ca sens si morfologie cu latinescul luna. Nimic nu pare mai firesc, ambele, rusa și latina, fiind limbi indo-europene și prezentănd un foarte mare fond lexical comun

Luna e prezentă in textele vechi slavone, care, cum se știe, reprezintă slavona balcanică veche (bulgara veche, deși mai precis ar fi să se spună macedoneana veche, sfinții Chiril și Metodiu venind din zona Salonicului și a Ohridei). Toate traducerile vechi ale Bibliei în slavona de biserică conțin luna (luna i dzvѣzdy, luna și stelele, in Ps. 8:3). 

Astăzi luna a ieșit din uz în limbile balcanice, sau în cehă, ceea ce este o dovadă indirectă că în vechea limbă luna

View original post 644 more words

De strajă la graniţa de est a latinităţii

Acest material a apărut în cel mai recent (nu îmi place să spun „ultimul”) număr al revistei „România pitorească”. Este scris de către Alecu Reniţă, director al revistei „Natura” din Chişinău. În opinia mea, Alecu Reniţă este cel mai valoros jurnalist de mediu şi de turism pe care îl avem la ora actuala în întreg spaţiul românesc. Într-o postare ulterioară voi reveni cu o biografie a sa, inclusiv cu episodul disidenţei sale antisovietice şi proromâneşti, care l-a costat câţiva ani de libertate şi care merită să fie cunoscută de cât mai mulţi români, în special de către cei din dreapta Prutului. Textul de mai jos este un episod din ciclul „Iubirea cea dintâi”, care reflectă expediţia ecologică „Nistru – 87” făcută de un grup de jurnalişti basarabeni în 1987 pe fluviul denumit şi graniţa de est a latinităţii. Articolul este o explicaţie pentru cei ce vor să înţeleagă mecanismele secrete ale rezistenţei fiinţei noastre naţionale în Basarabia, în dispreţul opresiunii diabolice exercitată de ocupantul sovietic (rus), constant, timp de peste două sute de ani. Este şi o explicaţie extrem de actuală în contextul relansării expansionismului rus în Ucraina.

 

 

 

Iubirea cea dintâi (VI)

 

Text de Alecu RENIŢĂ

 

De la Rudi-Arioneşti şi până la Soroca, Nistrul se vrea numai artist şi îşi croieşte drum prin locuri de un pitoresc fără pereche. Apa se zbate printre maluri abrupte care dezgolesc straturi sedimentate de-a lungul a milioane de ani: pereţii verticali, de un gălbui sau alb sclipitor, mai păstrează frământările tectonice, iar grotele săpate la mare înălţime te privesc de sus cu ochiul lor de ciclop. Versanţii care apar după şerpuiturile Nistrului sunt împodobiţi cu ierburi şi flori sălbatice, cu arbori seculari, pomi fructiferi şi bolovani uriaşi desprinşi din stâncile despicate. Văzduhurile sunt proaspete şi încărcate de aromele verii.

Călătoresc ca într-o poveste şi savurez peisaje de o frumuseţe copleşitoare. Pe alocuri, unde malurile înalte strâmtorează fluviul până la fierberea apelor, torentul puternic aruncă vaporaşul, ca pe o jucărie, în apropiere de colţii stâncilor ce se ivesc din spume. O linişte necunoscută, tonifiantă, pune stăpânire pe mine şi mă curăţă de orice spaimă legată de vreo eventuală coliziune a vaporaşului. Mă simt nespus de bine şi de liber. Surâd, când îmi amintesc că  în rucsac ascund câţiva ani de puşcărie – e vorba de o carte interzisă de cenzura moscovită şi scrisă de Nicolae Iorga în anul 1905, în drumeţia sa prin Basarabia. Cu tot riscul, am luat-o cu mine pentru a confrunta descrierile de atunci cu realităţile de astăzi.

O amintire tulburătoare mă leagă de stăpânul cărţii, pe care l-am întâlnit cu nouă ani în urmă, la Soroca. Eram într-o deplasare, pe la început de mai şi mă duceam, noaptea târziu, spre hotel: trecuse de miezul nopţii, când, pe o stradă parfumată de pomii în floare, lângă o clădire luminată de un felinar, un bătrânel care se odihnea pe un scaun în faţa uşii de la intrare, un paznic de la o întreprindere sovietică, m-a întrebat dacă am ceas şi dacă sunt din Soroca. Nea Dumitru, că aşa îi zicea paznicului de 77 de ani din Ocolina, un sat din coasta oraşului, m-a luat la întrebări ca să-şi ardă orele din serviciul de noapte. Încercam să respect „protocolul”, fiindcă nea Dumitru era cam de o vârstă nu cu tatăl, ci cu bunelul meu. Cam peste un sfert de oră, după ce a început să mă testeze câtă şi ce fel de istorie cunosc, m-a înţepat rău de tot şi m-a pus la încercare:

– Tu, sau toţi cei de o samă cu tine, măcar ştiţi pe ce pământ locuiţi?

L-am rugat să-şi formuleze întrebarea mai clar. Nea Dumitru s-a uitat în ochii mei luminaţi de felinarul din stradă şi mi-a aruncat:

– Tu măcar ştii al cui e acest pământ?

I-am răspuns imediat, fără nici o îndoială:

– Al României!

Să-l fi imortalizat cineva pe peliculă în acea clipă pe nea Dumitru, ar fi văzut un chip luminat de nimb, un bătrânel care, spre surprinderea mea, a sărit, m-a îmbrăţişat  şi m-a strâns tare la pieptul lui. Probabil că lăcrima, sau plângea, fiindcă m-a slobozit din braţele lui de-abia peste vreo două minute. Nea Dumitru se transformase din paznic sovietic în alt om, unul cald şi plin de omenie.

– Te rog, hai până la mine acasă, vreau să-ţi dau ceva.

Era cam două şi ceva de noapte. Nici vorbă, am acceptat invitaţia. Nea Dumitru a lăsat pe seama lui „Brejnev” paza, a deschis poarta de la întreprindere şi m-a rugat să scot în stradă o rablă de motocicletă „Minsk”. Fără să mă întrebe dacă o pot conduce, mi-a dat cheia şi a ordonat:

– Mergem la mine acasă, la Ocolina.

Şi după ce am pornit motorul, a urcat pe scaunul din spatele motociclistului. Peste un sfert de oră, nea Dumitru, cu o lanternă în mână, rupea păiengenişul din podul casei părinteşti şi îmi deschidea o ladă lungă plină cu tot felul de cărţi… româneşti. Atunci, în primăvara anului 1978, la marginea imperiului rusesc, în satul Ocolina din ţinutul Soroca, pe la trei de noapte, doi basarabeni, unul de 77 de ani şi altul de 24 ani, încălcând legea sovietică, transmiteau de la cel mai în vârstă spre cel mai tânăr, sufletul României neînvinse. În acea noapte de neuitat, nea Dumitru m-a făcut cel mai bogat tânăr din Basarabia în cărţi vechi de la Nicolae Iorga, la „Dezrobirea Basarabiei” (1942) şi până la Ion Nistor şi Ştefan Ciobanu. La urmă, m-a înnobilat definitiv, când, de sub o grindă, a extras un fel de sul, din care a scos un… tricolor militar românesc! La lumina lanternei, l-a desfăcut, l-am sărutat pe rând şi ne-am simţit în podul casei din Ocolina, nu în imperiu, ci în Patria noastră adevărată – România.

Tresar. Simt că cineva mă zgâlţie de mână. E Roman Didula din Lvov. E încântat de tot ce vede şi îmi spune că avem un pământ blagoslovit de Dumnezeu. Cu învoirea căpitanului, trecem pe „botul” vaporaşului şi lăsăm vântul să ne mângâie. Împreună, privim cu nesaţ peisajele. La Cremenciuc, ochiul ne este furat de configuraţia unei movile uriaşe numită de localnici „Casca”, iar în aval curentul vijelios ne poartă prin rezervaţia „Holoşniţa” ce sfârşeşte în „Poarta dracului”, loc plin de vârtejuri iuţi şi bulboane hapsâne. Pe timpuri, aici, pe malul drept, între Holoşniţa şi Cureşniţa se aflau o mulţime de mori de apă, care au fost distruse în toiul colectivizării. Bărbaţii de prin partea locului sunt nalţi, zdraveni şi semeţi ca nişte arcaşi de-ai lui Ştefan. Femeile au scântei în ochi, spală rufele în râu şi ne privesc pe sub broboadă. De pe malul stâng, ucrainean, de la înălţimi ameţitoare, s-au prăbuşit pietroaie ce învolbură apă şi complică navigaţia. Trecem de pădurile seculare de la Iorjniţa şi intrăm pe moşia Cosăuţilor. Căpitanul Tatarciuc ne roagă să fimi calmi: pragurile de la Cosăuţi ne zdruncină şi ne mână pe un şenal întortocheat şi înspumat. Deşi aruncate în aer încă în secolul trecut, la scăderea nivelului apei, pragurile de la Cosăuţi fac adeseori imposibilă navigaţia. După praguri, Nistrul se linişteşte şi trece printre dealuri blajine, furişându-se spre cetatea Sorocii, care se deschide brusc de la un cot al Lihărăucei  şi te urmăreşte până dincolo de Podul lui Bechir. Oraşul aşezat pe trepte de amfiteatru adună în chipul său dăinuiri de secole ale pârcălabilor şi arcaşilor lui Ştefan. Ne apropiem de cetate şi aud din cartea ascunsă vocea plină de bucurie a lui Iorga:

– „Sorocă, cuibul vultanilor neamului meu, Nistru, apă sfinţită cu atâta sânge care e întocmai ca acel ce mă însufleţeşte acum, Sorocă şi Nistru, am trăit să vă văd”…

Pământul Sorocii…Câtă istorie şi respiraţie dacică şi latină descoperi în fiecare piatră de hotar, pe orice vatră de sat, în portul băştinaşilor şi în felul lor de a fi. Strâmtoraţi de timpurile potrivnice şi de valurile de năvălitori, sorocenii şi-au înţeles rostul lor în această parte de ţară, au deprins meşteşugul de a se înfrăţi cu Nistrul şi de a-şi lega destinul odată şi pentru totdeauna cu fluviul căruia i-a fost hărăzit să fie frontiera de est a latinităţii şi civilizaţiei europene. Mândri de pitorescul peisajului care le îndulceşte existenţa, de semeţia fluviului ce adăposteşte vatra multor localităţi de răzeşi, de cetatea medievală înălţată de Petru Rareş, de sângele strămoşilor dat danie pentru independenţa ţării, sorocenii stând pavăză de secole pe Nistru s-au contopit cu pământul şi apele pe care le iubesc din pruncie şi până la trecerea în nefiinţă. Este acea iubire tainică şi mistică care i-a înnebunit pe străini în strădaniile lor de asimilare a Basarabiei. După ce atingi pietrele cetăţii de la Soroca şi schimbi o vorbă cu un băştinaş ca nea Dumitru, pricepi de ce nimeni şi niciodată nu va izbuti să ne smulgă de pe aceste pământuri de totdeauna şi pentru vecie ale noastre.

 

Nistrul la Socola

Doină basarabeană

„Basarabie orfană, tu ești România mea…”

O biografie construită din stări de spirit, gusturi şi arome

Sunt câţiva ani de când în lumea restauraţiei bucureştene şi-a făcut loc un nume din ce în ce mai ştiut, mai sonor: Cristian Grigore. Cu modestie, dar, în acelaşi timp, cu tenacitate, el s-a remarcat prin refacerea farmecului de odinioară al restaurantului de clasă bucureştean.

Cristian Grigore şi echipa sa de somelieri de la Rossetya

Cristian Grigore s-a înscris deja în lista cu marii artişti ai restauraţiei româneşti, listă pe care se află nume celebre cum sunt braşoveanul Şerbănică, sau bucureşteanul Lăzărescu. Remarcabil este că a ajuns la această performanţă fără a-şi croi parcursul profesional după tiparul vreunui mentor anume. Aspiraţiile sale profesionale nu au urmărit o anume biografie de succes, sau vreun ilustru înaintaş, ci pur şi simplu continuarea tradiţiei performanţelor atinse de-a lungul timpului, în România, de conceptul de restauraţie în sine.

 

Restaurantul ca spectacol

 

Ceea ce îl diferenţiază pe Cristian Grigore de alţi manageri de restaurant, este felul în care îşi abordează profesia, ducând-o din zona meseriei în cea a actului de creaţie. Cei care ştiu să caute într-un restaurant altceva decât meniul zilei, sau chilipiruri mascate în tot felul de „promoţii”, ştiu că restaurantul, în ansamblul său, este un act de creaţie colectivă. Exact ca o revistă, în care toţi autorii articolelor pot excela în arta scrisului, dar dacă redactorul şef nu are darul de a „suda” eforturile echipei, rezultatul va fi, în cel mai bun caz, unul de „duzină”. Spectacolul restaurantului este similar cu cel oferit de o orchestră, în care dirijorul este cel ce decide succesul obţinerii prin tehnica contarpunctului, a unui minunat sunet final. De arta managerului de restaurant, dirijorul orchestrei de bucătari, ospătari, somelieri, maitre d’hotel, depinde succesul la public. Este o constatare pe care Cristian Grigore ştie să o scoată din metaforă şi să o traducă în realitate.

„Într-un restaurant bine organizat, directorul nu trebuie să fie neapărat prezent, pentru ca lucrurile să funcţioneze ireproşabil!” – Cristian Grigore

Asta se întâmplă pentru că, la ora actuală, el este printre foarte puţinii somelieri din România care ştie să conducă povestea vinului dincolo de clasicele asocieri gastronomice, în zona celor mai puţin obişnuite, cu artele frumoase, cu muzica şi cu literatura. Posesor al unei solide culturi generale, Cristian Grigore are toate atuurile care îi permit să abordeze cu succes restaurarea, prin oferta de meniuri şi servicii, a unei stări de spirit care definea cândva Bucureştiul anilor de glorie. Era o atmosferă efervescentă, de creaţie, în care viaţa avea alt sens, se scurgea după repere azi uitate şi într-un ritm tacticos. Într-una din discuţiile cu Cristian Grigore, îmi mărturisea uşor nostalgic: „lumea trebuie să reînveţe sensul cuvântului „restaurant”, care, azi, este impropriu folosit de lanţurile „fast food”. Alea nu sunt restaurante! Au şi ele locul lor în societate, dar acolo „te saturi”, nu „te refaci”. Într-un restaurant adevărat, oamenii trebuie să vină pentru spectacol”.

 

Paşii performanţei

 

Genetic, Cristian Grigore aparţine universului vitivinicol din Dealu Mare, fiind născut la 9 aprilie 1976, în Ploieşti. Prin formare profesională aparţine Italiei. Prin proiectele construite aparţine cosmopolitului Bucureşti. Din fiecare loc, Cristian Grigore şi-a extras sevele unui profil profesional unic, construindu-şi o personalitate puternică. Astfel, putem spune că, prin vocaţie, aparţine însă restauraţiei, oriunde există ea.

Povestea parcursului său profesional începe în 1999, când a preluat, până în 2002, ca manager, restaurantul „Dunărea”. Apoi, până în 2004, a condus restaurantul Cazinoului Plaza din fostul Complex „Mărul de Aur”, după ce şi-a manifestat abilităţile ca şef de sală. În 2004 a aprofundat descoperirea culiselor restaurantului, tot din poziţia de şef de sală, la „Junona” ,din cadrul complexului turistic Fantasy Beach Holiday  Resort.

Apoi, în 2005, a intervenit un moment de cotitură în destinul său: experienţa şcolii italiene de somelieri unde a urmat, până în 2008, cursurile de trei ani ale nobilei şi complexei profesii de „cavaler al tass du vin”. Este demn de remarcat că, la ora actuală, Cristian Grigore este printre foarte puţinii somelieri români care a urmat integral această şcoală, absolvită cu diplomă. Mai mult, în perioada în care studia someleria, el a şi activat ca atare în vinoteca „Casa vinului”, din Bardolino/Verona şi în restaurantul „Cellini”, din Florenţa.

Reîntors în ţară, în 2009, a condus pentru scurt timp restaurantul „Providence”, după care a fost inclus în echipa restaurantului „Rossetya”, tot ca manager. Aici Cristian Grigore a reuşit în scurt timp să îşi etaleze calităţile de „dirijor” al orchestrei de servicii din restauraţie. La ora actuală, în urma eforturilor sale, conjugate cu cele ale unui patronat deschis la nou, restaurantul „Rossetya” a devenit un nume de referinţă în restauraţia bucureşteană. Pentru celelalte locaţii din restauraţia Capitalei este un model de succes, mai ales în condiţiile de criză, iar pentru iubitorii spectacolului gastro-oenologic de pretutindeni a devenit un sinonim al bunului gust şi al rafinamentului accesibil clasei de mijloc. Conceptul promovat de Cristian Grigore nu se adresează clientelei selectate după portofel, ci acelor oameni care au deschidere spre receptarea corectă a artei culinare şi a universului vinului, în atmosfera optimă pentru tot ce înseamnă restaurare reală a trupului şi spiritului.

 

Polivalenţa lui „şi”

 

Nu a fost simplu să ajungă aici. O simplă enumerare a cursurilor urmate, într-o perioadă relativ scurtă, conturează un tablou al eforturilor făcute constant şi cu pasiune pentru profesia de restaurator. Cristian Grigore este formator în profesiile din nomenclatorul restaurantelor, de la ospătar, la şef de sală şi somelier. Este certificat ca inspector de protecţia muncii. A urmat cursuri monotematice: Coffee & Bar, Cocktail & Bar, Caribbean Drink, Savoir Fare. În atmosfera efervescentă a tradiţiei italiene a urmat cursul de igienă şi alimentaţie (Verona) şi s-a specializat şi în activitatea din turism (Verona). La Bucureşti a obţinut Brevetul de manager în activitatea de turism. Tot aici a fost atestat în Perfecţionare/Formare managerială -organizarea şi conducerea societăţii comerciale de turism (agenţie, hotel, restaurant, bar). Este licenţiat în drept, din 2002, dar nu a ratat nici cursurile de agent de marketing şi de ospătar. Iar cel mai important este că aceste profesii le-a şi practicat, astfel încât este unul dintre foarte puţinii manageri de restaurant din România care înţeleg conceptul în ansamblul său şi care ştiu exact cât şi ce pot cere echipei pe care o coordonează.

La ora actuală, Cristian Grigore este şi somelier. Este şi director de restaurant. Este şi pasionat de gastronomie. Aici e important de cunoscut faptul că el chiar a trecut, practic, prin etapa bucătăriei italiene, profesând o vreme direct la plitele unui restaurant din peninsula aromelor şi gusturilor mediteraneene. Este şi director adjunct al Agenţiei de Somelieri „Wine Taste”, condusă de reputatul Sergiu Nedelea. Este şi lector-formator la Şcoala de somelieri – Sergiu Nedelea, la „Lira Coop Creative”, şi la „Barmania”. Ca o recunoaştere a competenţelor sale, Cristian Grigore a fost remarcat şi de organizatorii unor prestigioase concursuri internaţionale, cum este Concours Mondial de Bruxelles, fiind cooptat şi între membrii juriului. În prezent, urmează şi cursurile unui masterat în consultanţă în afaceri (Facultatea de Administraţie şi Afaceri – Universitatea Bucureşti), iar recent a înfiinţat şi firma de consultanţă „Euro wine and food consulting”. Toţi aceşti „şi” ar putea creiona profilul unui manager polivalent.

De fapt avem de-a face cu un restaurator complet, pentru că, înainte de orice, Cristian Grigore este un om al restaurantului. Structural, el nu se poate îndepărta de restaurant nici în viaţa privată, majoritatea prietenilor săi fiind colegi de breaslă. O bună parte din timpul liber este dedicat studierii altor locaţii, experimentării de noi stări de spirit şi de noi oferte, lecturii literaturii de specialitate.

Într-o lume răscolită de ambiţii şi orgolii, Cristian Grigore nu a ars nici o etapă. A parcurs fiecare pas cu răbdare şi cu tenacitate, însuşindu-şi temeinic întreaga osatură a filosofiei restauraţiei. Tocmai de aceea stăpâneşte foarte bine tot ceea ce este legat de această artă.

Pentru cei care îl cunosc mai bine, sub carapacea de pragmatism afişat, firească unui responsabil de destinul afacerii, se ascunde un sensibil visător. Atunci când simte în interlocutorul său aceeaşi pasiune, Cristian Grigore dă frâu liber unor idei inedite, demolează obstacole şi clişee, construind în loc proiecte surprinzător de îndrăzneţe. Dovada este conceptul „Rossetya”, locul care şi-a depăşit statutul de simplu restaurant prin evenimentele create, prin serile de spectacol în care evoluează echipa de ospătari şi somelieri şcoliţi de Cristian Grigore. Pentru mulţi producători de vin, sau furnizori de materii prime, a fi listat azi la „Rossetya” nu reprezintă numaidecât o oportunitate de vânzare, cât mai degrabă o chestiune de prestigiu. Şi asta se întâmplă pentru că aici fiecare produs este adus la masă, cu tot cu povestea sa, de o echipă condusă, cu talent şi cu pasiune, de Cristian Grigore. Din acest motiv, restaurantul „Rossetya” este locul preferat azi nu doar de elite, ci şi de pasionaţii de arta vinului şi a gastronomiei: clubul condus de Laurenţiu Horodnic, clubul medicilor iubitori de vin, cluburile de fani ai diferiţilor producători de vin premium ş.a.

 

La Tiraspol, ruşii îşi renovează vechiul cap de pod al spionajului antieuropean

Astăzi, 11 martie, la ora 15, la Tiraspol, este inaugurată o filială a Institutului de Cercetări Strategice din Rusia (ICSR). Instituţia asta a fost înființată în 2012 de administrația președintelui Federaţiei Ruse ca o „umbrelă” a activităţilor KGB și se ocupă de furnizarea informațiilor strategice. Beneficiari sunt Administrația președintelui Rusiei, Duma de Stat, Consiliul de Securitate, Guvernul, precum și unele  ministere.

Numele de fată al „cercetărilor strategice” ruseşti este „spionajul”

ICSR are în prezent deschise nouă reprezentanțe în diferite regiuni ale Rusiei şi alte patru reprezentanţe în afara graniţelor ruseşti, în Turcia, Polonia, Ucraina și Franța. Cea din Tiraspol, a cincea, este deschisă fără aprobarea oficială a guvernului de la Chişinău, dar cu evidenta sa aprobare tacită, din moment ce, până la această oră nici un înalt oficial moldovean nu a protestat faţă de noua imixtiune rusească în teritoriul R. Moldova. Filiala din Tiraspol are ca scop declarat analiza și monitorizarea pe spațiul Republicii Moldova, României și Ucrainei. În subsidiar se va ocupa şi de consolidarea relațiilor dintre Transnistria și Federația Rusă în domeniile social, politic, cultural și economic.

În structura sa, ICSR are un centru de cercetări umanitare, un centru pentru studiul țărilor din Orientul Mijlociu, un centru de cercetări euroatlantice și militare.

Directorul reprezentanţei din Tiraspol este Leonid Reșetnikov, general – locotenent KGB (oficial, în rezervă). Acesta a activat în structurile KGB timp de 35 de ani până în 2009, ultima sa funcție fiind cea de șef al Departamentului de Informare și Analiză a Serviciului de Spionaj Extern (SVR) al Federaţiei Ruse.

Leonid Reşetnikov

La Tiraspol ruşii bat pas de defilare, la Chişinău bate vânt de primăvară…

Anterior destrămării URSS, ruşii deţineau la Tiraspol un centru foarte puternic, nu numai militar, dar şi de spionaj, cu unele antene în teritoriul actualei R. Moldova, toate îndreptate împotriva statelor din Balcani, inclusiv a României. După 1991, capacitatea de reacţie a acestui centru a scăzut, deşi el nu a fost niciodată dezafectat. Acum, situaţia din Ucraina şi, în special din Crimeea, a impus reactivarea schemei. Rusia are nevoie de un cap de pod în războiul informaţiilor la care nu va renunţa, aşa cum nu va renunţa nici la Crimeea. Astfel, în urma agresiunii Rusiei asupra Crimeei, șeful Centrului politico-militar din ICSR, Dmitrii Tâmciuk, afirma că, odată cu trupele trimise în Crimeea, Rusia a trimis şi în Transnistria 700 de militari din trupele cu destinație specială. O măsură care era de aşteptat, în contextul în care Transnistria joacă un rol important în planul lui Putin de alipire la Rusia a regiunilor din sud-estul Ucrainei. Mai mult, ca o confirmare a dispreţului Rusiei faţă de autorităţile legale ale R. Moldova, generalul Reşetnikov l-a invitat la inaugurarea de azi şi pe bașcanul Găgăuziei, Mihail Formuzal, celălalt lider separatist „conceput” în acelaşi „uter” otrăvit al KGB. De asemenea, la eveniment vor participa şi membrii guvernului din Transnistria, reprezentanți ai administrației prezidențiale din Federația Rusă și… ai altor structuri oficiale (ghici care sunt).

În timp ce la Tiraspol ruşii încing guleaiul, la Chişinău, premierul Iurie Leancă declara ieri într-o conferință de presă că informațiile sunt „mai mult niște zvonuri”. Politica struţului nu are eficienţă decât pe termen foarte foarte scurt. În mod normal, reacţia Chişinăului ar trebui să fie sechestrarea conturilor liderilor separatişti din Transnistria şi blocarea tuturor activităţilor economice ale acestora. Posibil este, dacă ar fi şi voinţă…

Schema de organizare a ICSR