Cel mai frumos imn al limbii române


Din articolul postat anterior, al lui Mircea Eliade, am reţinut un pasaj anume. Este vorba despre aromâni: „Am luat sate de români din Banat şi am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănăţeni acolo unde sunt şi să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuţit cu toporul şi la insulte cu carabina”.

Mi-a atras atenţia pentru că una dintre cele mai puternice emoţii pe care mi-a trezit-o vreodată o poezie a fost atunci când am auzit prima oară „Dimândarea părintească” în interpretarea cumnatului meu, armân din Constanţa de felul lui. Este cel mai frumos imn dedicat limbii române, ca matrice a fiinţei naţionale. Adună atâta încrâncenare în blestemul aruncat asupra celui care îşi lasă limba, încât nu ai cum să nu te cutremuri citindu-l.

În sufletul meu, rezonanţa a fost cu atât mai mare cu cât, în copilăria mea, am avut şansa să vizitez câteva sate de armâni din Munţii Pindului. La Meţovo, unul dintre ele, am asistat la o scenă care m-a marcat pentru totdeauna. Doi poliţişti greci „ţintuiseră” de capota maşinii un tânăr armân şi îi aplicau lovituri nemiloase de bâtă (nu baston, ci bâtă de lemn!). Trecătorii ne-au lămurit că vina pentru care era pedepsit cu atâta cruzime era că „a zvorât armâneşte” în public, pe stradă. Că a grăit în limba mamei sale. Iată de ce armânii au rezistat în jurul limbii aromâne, de fapt limba protoromânilor plecaţi din vechea Dacie.  Vă las să descoperiţi singuri în textul semnat de Constantin Belimace, unul dintre cei mai importanţi poeţi aromâni, strălucirea limbii române de la origini, cea vorbită cândva de toţi locuitorii Daciei post-romane. Am vrut, iniţial, să revin mai târziu cu o traducere (ce aiurea sună, să traduci, practic, din româna veche în româna nouă). Dar o pun totuşi aici, acum, să nu pierdem farmecul. Mă gândesc la basarabeanul Alexei Mateevici, celălalt mare slujitor al limbii române, care ne îndemna să ştergem „slinul, mucigaiul” de pe limbă. Dacă îl ascultăm, vom descoperi dialectul aromân.

Ca un mic indiciu, e bine ca cei de azi să ştie că numele dinastiei Muşatinilor vine tot din acest dialect arhaic al limbii române. „Muşat” înseamnă în aromână „frumos”, iar numele dinastiei a fost dat de Marina Muşata – Marina Frumoasa. Sau e laie, sau bălaie, altă vorbă veche din popor, înseamnă sau e albă, sau e neagră. Numele de familie Laiu, mai des întâlnit în Basarabia de azi, este Negru. Şipot este izvor. Şi tot aşa, povestea limbii române se deapănă tulburător de frumos în trăinicia ei pe fusul de aur al dialectului aromân…

Este bine de ştiut de toţi românii, că aromânii nu încep nici o petrecere, indiferent că e nuntă, botez, sau orice alt prilej de reunire a familiei, fără a cânta împreună acest imn. Este şi asta o explicaţie a faptului că niciodată nici bâta poliţiştilor greci, nici puştile bandelor de bulgari, nici cuţitele sârbilor nu au putut încovoia acest sâmbure dur de românism. La asta se referea şi Eliade în textul citat.

Vă recomand să ascultaţi şi melodia. Muzica încă nu ştiu încă de cine a fost compusă. Dar merită: http://www.youtube.com/watch?v=hObt3wciQ3o

 

Dimândarea părintească    

 

Părinteasca dimândare

Nă sprigiură cu foc mare,

Fraț di mumă şi di-un tată,

Noi, Armâni di eta toată.

 

Di sum plocili di murminţî

Strigă-a noşţî buni părinţî:

“Blăstem mari s-aibă-n casă

Cari di limba-a lui si-alasă.

 

Care-şi lasă limba lui

S-lu-ardă pira focului,

Si s-dirină viu pri loc,

Si-lli si frigă limba-n foc.

 

El în vatra-lli părintească

Fumeallia s-nu-şi hărisească;

Di fumelli curuni s-nu başe,

Nat în leagăn si nu-nfaşe.

 

Care fudze de-a lui mumă

Şi di părinteasca-l’i numă,

Fugă-lli doara Domnului

Şi dulţeamea somnului!

 

Părinteasca blestemare

 

Părinteasca blestemare

Porunceşte cu foc mare,

Fraţi de-o mumă şi de-un tată,

Noi, Aromâni din vremea toată.

 

De sub lespezi de morminte

Strigă ai noştri buni părinţi:

„Blestem mare să aibă în casă

Cel ce limba lui îşi lasă.

 

Care-şi lasă limba lui

Arză-l para focului

Chinui-s-ar de viu pe pământ,

Frige-i-s-ar limba-n foc.

 

El în vatra-i părintească

Cu familie să nu se fericească,

De familie cununi să nu pupe

Prunc în leagăn să nu-nfeşe. (adică să i se stingă neamul)

 

Care fuge de a lui mumă

Şi de părintescul nume

Fugi-i-ar dorul Domnului

Şi dulceaţa somnului!”

 

Note biografice

 

Image

Constantin Belimace (n. 1848, Molovişte, Macedonia — d. 1928) a făcut şcoala primară în satul natal după care continuă la şcoala sârbă din Belgrad.

În 1873 se mută la Bucureşti, unde deschide un birt, ce devine pentru o bună perioadă de timp, locul preferat de întrunire a intelectualilor aromâni, printre care se pot menționa: Andrei Bagav, Constantin Caireti, Apostol Mărgărit, Taşcu Iliescu ş.a.

După 1890 revine în locurile natale fiind pentru o buna perioadă intendent al Liceului internat din Bitolia, liceu cu predare in limba română.

A colaborat la revistele şi ziarele aromâneşti ale vremii.

În 1922, Tache Papahagi publică în a sa „Antologie Aromânească” o mare parte a poeziilor lui Belimace.

Advertisements

ACTUALIZARE: Odă proştilor – autor identificat


După ce l-am dat în căutare pe autorul poeziei numită “Odă proştilor”, în scurt timp – deşi nu am oferit recompensă – “vinovatul” a fost depistat.

Ion Pribeagu

Ion Pribeagu

Este vorba despre Isac lazarovici, cel care a scris – printre altele – şi textele celebrelor cuplete ale lui Constantin Tănase. Era cunoscut sub numele de Ion Pribeagu, pseudonim sub care a publicat şi mai multe volume: “Miere şi venin”, “Strofe ştrengare” ş.a.

Textier la Tănase, petiţionar la Gheorghiu Dej

Ion Pribeagu s-a născut la 27 octombrie 1887, în satul Suliţa, judeţul Botoşani. Era mic de statură, avea nu cu mult peste 1,50 m. El însuşi făcea haz de statura sa, iar prima poezie publicată a semnat-o cu pseudonimul „mic şi-al dracului”, devenit, ulterior, titlu al unui volum de poezii umoristice. Apoi, până să se hotărască la pseudonimul literar de Ion Pribeagu, care l-a consacrat, a început prin a-şi anagrama prenumele şi a folosit primul pseudonim: Sachi Disperatu. Au urmat alte pseudonime: Ion Palavră, Ivan Turbincă, Ion Vraişte, Vasile Ispravă, Vasile Găină.

Imagine

Cu mult umor, şi-a redactat în versuri propriul CV: „Numele: Ion Pribeagu / Ocupaţia: scriitor, / Peste un metru înălţime / De la cap pân-la picior. / Data naşterii: octombrie / Locul naşterii: în pat / Semnele particulare:/ Mărunţel şi inspirat. / Ochi deştepţi ascunşi sub lupe, / Nas copoi şi barba rade, / După stil şi comportare / Par a fi om cumsecade.”

A scris foarte mult – piese, reviste, cronici, proză, dar mai ales versuri – şi s-a remarcat prin stilul mai libertin. A scris mult „pentru sertar” şi doar rareori citea ceva „conspirativ” vreunui prieten bun. În perioada 1939 – 1944 a scris textele umoristice pentru spectacolele lui Constantin Tănase. Tot el este autorul versurilor cunoscutei melodii „Zaraza”.

Imagine

După război, sătul de sărăcie şi de cenzura care îi cam respingea cupletele, uneori mai deocheate, Pribeagu s-a decis emigreze în Israel. De altfel şi copiii săi erau deja acolo. Cum de câteva ori i se respinsese cererea de emigrare, s-a decis să-i scrie chiar lui Gheorghiu-Dej. Evident în versuri şi iată cum: „Am depus actele toate / Şi bilet de sănătate, / Şi fotografii recente, cazierul cu amprente, / Plus biletul de vaccin / Că n-am fost supus străin, / Note bune la purtare, / Ordinul de concentrare, / Act de naştere-al lui tata, / De la fisc pe cinci ani plata. / Anexez aici chitanţa / Că-s la zi cu Manutanţa, / Am dovada de la „Sacra”/ C-am trăit bine cu soacra, / Că n-am bloc, că n-am moşie, / Că n-am stat la puşcărie, Că n-am fost nici beat, nici mort. / Am şi act de cununie / Şi-mi mai trebuie-o hârtie, / Doar atâta: Paşaport.”

Gheorghiu-Dej s-a amuzat când a citit-o, în şedinţa Biroului Politic al Partidului. Râdeau şi Maurer, şi Drăghici, şi Apostol. Numai Iosif Chişinevschi avea o mutră amară. „Mă, tu de ce nu râzi?”, l-a întrebat Dej. „E un duşman al ţării, acest Pribeagu”, a răspuns Chişinevschi. „Mă, ce fel de ovrei eşti, când n-ai pic de umor?”, s-a amuzat Dej. Şi i-a aprobat lui Pribeagu plecarea.

Farsa post-mortem a unui spirit rătăcitor… pe net

Ion Pribeagu era evreu. Nu s-a mândrit cu asta, dar nici n-a avut complexe, aşa cum n-a avut nici cu statura fizică. Dimpotrivă, opera sa umoristică este plină de evrei, cu tarele şi calităţile lor, în situaţii comice. Chiar pseudonimul său este o trimitere subtilă la tema „Jidovului rătăcitor”. Ca exemplu, la Editura Teşu, condusă de Teşu Solomovici, a apărut un volum cu 175 de glume sărate, piperate şi deocheate, semnate de Ion Pribeagu. Titlul cărţii era „Foaie verde caltaboşi, măi, suntem nişte scârboşi”.

Când a murit, la Tel Aviv, mii de oameni l-au însoţit la cimitir. Nu mult după decesul său a fost prezentat un spectacol de revistă intitulat „A fost mic şi-al dracului”. Marele comic Mircea Crișan a venit special din Germania, unde trăia, ca să joace în spectacol rolul lui Constantin Tănase, dar şi să interpreteze cupletele lui Pribeagu.

Peste ani, iată că Ion Pribeagu încă se ţine de farse… pe internet. „Odă proştilor” circulă de ceva vreme, dar nimeni nu a indicat şi autorul. În unele surse am găsit că ar fi Eminescu. Constantin Tănase (nu actorul), redactor şef la „Timpul” din Chişinău, a primit poezia şi a crezut că expeditorul, un oarecare Radu Bogdan, este chiar autorul. Motiv să se entuziasmeze de descoperirea unui mare talent.

Ei, iată că a venit vremea să punem punct glumei şi să îi redăm lui Ion Pribeagu locul său. Meritul i-l recunosc unui „nefericit” prieten al meu: dr. ing. lector (încă) univ. Cătălin Galan. De aia zic eu că e nefericit: cu atâtea titluri muncite şi nu cumpărate, cum ar putea fi altfel, în lumea noastră?! Ca să nu mai spun că, aşa cum vedeţi, nenorocitul mai are şi cultură generală, ceea ce denotă că mai şi citeşte altceva decât lucrările studenţilor săi, multe din ele fiind mai nocive decât o colecţie de tabloide…

ODĂ PROŞTILOR


Varianta asta circulă de o vreme pe internet. Cu neglijenţa specifică, din păcate, multor “postaci” din spaţiul virtual, poemul nu e asumat de nimeni. Într-un singur loc am găsit precizarea că ar fi o prelucrare după un poem al lui Mihai Eminescu, originalul fiind prea licenţios pentru a putea fi postat. Asta chiar m-a făcut să mă tăvălesc de râs: ce pudic a devenit internetul ăsta, altfel plin de înjurături agramate şi de obsesii sexuale!

Bref, dacă ştie cineva ceva despre autor, sau despre eventuala variantă eminesciană, aştept detalii.

 

motto:

Cu prostul care n-are şcoală

te lupţi puţin şi-ai câştigat.

Dar duci o luptă colosală

cu prostul care are şcoală !

De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,
Şi actualii, dar şi foştii,
Cei mai deştepţi de pe Pământ
Au fost întotdeauna…PROŞTII.

Nu te ruga la ursitoare
Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,
Mai bine urlă-n gura mare :
“Iubite Doamne, fă-mă….PROST!”

De ce să tragi ca la galeră,
Să-nveţi atâtea fără rost,
De vrei să faci o carieră,
Ajunge numai să fii…PROST.

În lumea asta cu de toate,
Unde se-nvaţă contra cost,
Păcat că nici o facultate
Nu dă şi diploma de….PROST.

Avem impozite cu carul,
Dar înotăm în sărăcie
şi ce buget ar avea statul
Dintr-un impozit pe… PROSTIE.

Ei sunt ca iarba, cu duiumul,
Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !
O, Doamne, de ne-ar creşte grâul
Cum cresc recoltele de… PROŞTI.

Şi-n lumea asta răsturnată,
Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,
Savanţii noştri mor de foame
Şi numai PROŞTII sunt deştepţi.

DE REŢINUT:

 

  • Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei, pe când prostia, nu!
  • Oamenii neinstruiţi sunt mai “scumpi” decât oamenii valoroşi care, pentru a supravieţui, se “vând” ieftin.
  • Nu te certa niciodată cu un prost. Te aduce la nivelul lui şi te bate cu experienţa. Şi apoi, mai are şi mintea odihnită.

“Antiteze”, de Radu Gyr


N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi;
surâd numai acei care suspină
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colţ de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Căci nu te-nalţi în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii cu cântecul de azi
e c-ai murit cu lacrima de-aseară.

Lecţia Goliarzilor: cum să te bucuri într-o societate care te refuză


Sună interesant, nu? Şi totuşi e posibil. Goliarzii, celebrii boemi ai Evului Mediu ne-au lăsat reţeta cu ingredientele ei: vinul, poezia, vinul, muzica, vinul, femeia. Retraşi într-un univers creat autarhic pe aceste dimensiuni, ne putem petrece cât mai plăcut pasagera existenţă terestră, chiar şi într-o societate care ne refuză dreptul la minima fericire. Altfel spus, cu ingredientele goliarzilor ne putem construi o stare de ignorare a celor care ne ignoră.

În plin Ev Mediu, goliarzii creau elevate cântice de mahala

Goliarzii… Un nume azi cu rezonanţe stranii, greu de atins, venit din vremuri demult apuse. Au apărut, s-au exprimat şi au modelat ireversibil istoria socială a Evului Mediu zis azi şi întunecat. Mă rog, întunecat după criteriile noastre de azi, criterii dintre care multe, dacă e să fim sinceri şi le analizăm cu atenţie, nu sunt foarte luminoase. Dar asta e altă discuţie… important este să reţinem sfatul unui mare istoric francez contemporan nouă, Fernand Braudel: ca să înţelegem o eopcă, oricare ar fi ea, trebuie să o judecăm prin prisma mentalităţilor ei de atunci, nu prin cea a mentalităţilor noastre.

În fine… Dar cine erau aceşti goliarzi? Mai traductibil pentru percepţia noastră de azi, i-am putea numi echivalentul medieval al Mişcării „Flower Power”. Erau spirite rebele, nonconformişti cu o puternică vocaţie de contestatari ai ordinii de drept din plin ev mediu. S-au exprimat prin vers şi cântec, simultan, propunându-şi doar să transmită şi să propage o anumită stare de spirit, fără a-şi asuma neapărat paternitatea individuală a operei lor. Chiar dacă peste veacuri ne-au rămas câteva nume mari de goliarzi, caracterul operei lor rămâne unul colectiv şi anonim. Nu i-a recunoscut nimeni ca fiind, fiecare în parte, vreun titan al literaturii şi muzicii vremii sale. Dar nici nu şi-au propus aşa ceva.

Goliarzii ne-au lăsat în schimb ceva mult mai valoros: spiritul de nealiniere la convenţiile, adesea stupide, ale societăţii anchilozate în absurde canoane sociale şi morale, precum şi filosofia unei arderi cât mai intense a trecerii noastre prin scurta viaţă pământească. Emblematic pentru spiritul goliard a rămas celebrul cântec de petrecere „In taberna quando sumus!” („Când am fost la cârciumă!”). Iată cum suna un fragment:

„Bea bărbatul, bea nevasta,

Bea şi ăsta, bea şi asta,

Bea monahul, bea ostaşul,

Bea stăpânul, bea rândaşul,

Bea cel harnic, bea trândavul,

Bea săracul, bea bolnavul,

Bea cel oacheş, bea bălanul

Bea-nvăţatul, bea mârlanul

Bea cel casnic, bea hoinarul,

Bea proscrisul, bea fugarul,

Bea opinca, bea vlădica,

Bea moşneagul, bea bunica,

Bea feciorul, bea şi tata,

Bea şi mama, bea şi fata,

Bea şi ăla, bea şi aia,

Beau cu hurta, beau cu droaia”.

Vă puteţi delecta cu el pe YouTube aici: http://www.youtube.com/watch?v=_7DMcG3UCY0. Este varianta restituită de către Carl Orff, cel care, în 1937, a alcătuit celebra cantată numită „Carmina Burana”, după titlul celui mai cunoscut manuscris goliard, o crestomaţie de peste 400 de texte.

Imagine

Studenţi rătăcitori, de obicei lipsiţi de mijloace de trai, greu adaptabili la regulile sociale, duceau o viaţă boemă. Şi-au luat numele de la Goliat, ca o formă de autoironizare prin asumarea acestei origini. Timp de vreo trei secole, atitudinea lor a scandalizat nobilimea şi clericii care i-au considerat mereu ca pe nişte dizidenţi ireconciliabili, ostili ordinii stabilite, atât a celei laice, cât şi a celei ecleziastice.

Din punct de vedere melodic, cântările goliarzilor erau aidoma imnurilor religioase atât de promovate de cler pe atunci. Astfel, un neavizat, mai ales în puterea nopţii, putea lesne confunda crâşma cu biserica. Cel care cunoştea însă latina, un fel de engleză a vremii, fiind vorbită cam peste tot în Europa, făcea lesne diferenţa. Textele nu aveau nimic comun cu cele sfinte. Pline de vervă, de umor, dar şi licenţioase ele vehiculau anumite valori universale şi profund umane: bucuria de a fi, în special de a fi tânăr, iubirea liberă, plăcerea de a trăi, de a bea şi de a încălca regulile societăţii.

Mesajele cântecelor goliarzilor au un caracter profund satiric, construit pe două dimensiuni majore: cea erotică şi cea bahică. În poezia erotică, spre deosebire de spiritul galant al trubadurilor şi menestrelilor de mai târziu, goliarzii tratează femeia cu un realism considerat de cei ipocriţi ca ireverenţă. Ei sunt la originea viitoarei literaturi misogine şi anti-romantice şi a viitoarelor colecţii de cântice de mahala. Ceea ce nu înseamnă însă că goliarzii trebuie poziţionaţi în zona vulgului. Dimpotrivă! E bine de reţinut că lor le datorăm celebrul „Gaudeamus Igitur”, imnul studenţilor de pretutindeni, care a avut titlul original „De brevitate vitae” („Despre scurtimea vieţii”).

Câţiva goliarzi celebri şi confesiunile lor

Într-o epoca în care membrii clerului nu precupeţeau nici un efort să convingă populaţia că nu poate dobândi accesul în rai decât prin posturi lungi şi prin tot soiul de penitenţe, goliarzii au ales să se bucure de viaţă aici şi acum:

„Uşuratec azi ca ieri,

Zburd pe cai departe,

De vir­tuţi uit, ca să am

Doar de vicii parte.

N-am de mântuire chef,

De plăcere foarte!

Iar de suflet, am să am

Grijă după moarte!”.

Goliarzii au avut drept cal de bătaie organizarea ecleziastică, me­teh­nele cle­rului, predicile, ba chiar şi dogma creştină. Au parodiat tot ce era text rostit de la amvon, psalm, sau imn religios. Spre furia preoţimii care spumega anatemizându-i, spre indignarea totală a burgheziei şi cavalerilor, însă spre deplinul amuzament şi spre totala satisfacţie a intelectualilor, bodegile şi pieţele răsunau de cântece cu versuri ca acestea:

„Când în crâşmă stăm la mese,

Lut că suntem, cui să-i pese?

Ne-ncercăm deci iar norocul

Năduşind mereu cu jocul.

Ca să afli ce şi cum e

Viaţa crâşmei, unde-o lume

Bea şi joacă-n bani dând iama,

La ce-ţi spun aici ia seama.

Care bea, care petrece,

Care-n desfrânări se-ntrece,

Care-şi toacă la joc banii.

Mulţi rămân goi ca golanii,

Câţiva-n straie noi se-mbracă

Grosul doar în zdrenţe pleacă,

Dar toţi cred – şi-n râs iau moartea –

Că le ţine Bacchus partea…”

Un prim goliard a cărui identitate a ajuns până la noi, într-o formă cât de cât palpabilă, este un anonim, cunoscut sub pseudonimul Archipoeta. Se ştie despre el doar că s-a născut pe la 1130 – 1140, într-o familie de nobili italieni şi că a frecventat şcoli vestite la acea vreme, din Franţa, Italia şi Germania. A trăit, mult timp, sub protecţia arhiepiscopului de Koln, ceea ce denotă că şi pe atunci erau potentaţi ai vremii cu mintea deschisă, nu erau toţi încuiaţi. Din cele 10 poeme ale sale care au ajuns la noi, cel mai cunoscut este „Confesiune”. Spre exemplificare, iată şi o memorabilă strofă:

Mihi est propositum in tabernam mori

ut sint vina proxima morientis ori.

Tunc cantabunt laetius angelorum chori:

“Deus sit propositus huic potatori!”.

În traducerea unuia dintre ultimii goliarzi contemporani, poetul Romulus Vulpescu, versurile sună astfel:

În tavernă să mă sting, ăsta-mi este dorul,

Vinu-aproape adăpând pe tot muritorul.

Îngerii mai bucuroşi să-şi înalţe corul:

“Milostivul Dumnezeu ierte băutorul!”

Imagine

Un alt Goliard celebru a fost cel cunoscut azi doar după porecla sa: Rutebeuf, adică Bivolul Viguros. S-a născut înainte de 1230, se pare că undeva în Champagne şi a trăit la Paris, până în 1285, când a trecut în eternitate. Deşi avea o formaţie de cleric, s-a remarcat drept cântăreţ al mizeriilor vieţii. Din creaţia asumată de el, azi sunt considerate ca fiind reprezentative „Poemele Neşansei”. Superbă (şi atât de actuală) este însă Le dit des gueux de Grève” („Spusa cerşetorilor din Grève”):

Golani, vă merge minunat:

prind pomii a se despuia,

voi n-aveţi ţoale de-mbrăcat;

cu frig la şale-o să vă ia.

Surtucu-ar fi noroc curat,

sau blăni cu mâneci de-aţi avea!

În vară sprinten aţi călcat,

ci iarna vă mişcaţi abia.

Seu pe-ncălţări, ar fi păcat,

când vouă talpa vi-i pingea.

Ieri negre muşte v-au pişcat,

acum vin muştele de nea.

Seria Goliarzilor celebri se încheie cu cel care s-a numit real François de Montcorbier, sau François des Loges, dar care a rămas în posteritate cunoscut drept François Villon. Născut în jurul anului 1431, a trăit doar până în 1464. Dar cât de intens a trăit cel supranumit „poetul vagabond”… Despre el merită să vorbim separat, într-un alt articol, eventual dedicat şi marelui Romulus Vulpescu, cel care a reuşit cea mai fină şi fidelă redare  în limba română a versurilor lui Villon. Până atunci, dacă nu aveţi răbdare, vă puteţi delecta cu filmul realizat, în 1987, de Sergiu Nicolaescu: „François Villon – poetul vagabond” (http://www.youtube.com/watch?v=tz-UwSFM14k şi http://www.youtube.com/watch?v=eTSpQ9mtzg8).

Cu Romulus Vulpescu, Acasă la Eminescu


De Ziua Culturii Naţionale a Românilor mi-a lipsit atât de mult Eminescu, încât mi s-a făcut un dor cumplit de un alt imens al spiritului dacic: Romulus Vulpescu.

Imagine

Prima oară l-am cunoscut prin anii ’80, când am descoperit superbul său volum „Arte & meserii” (apărut parcă prin ’74, sau ’76), în paginile căruia, poezia „Acasă” începea cu un citat din „Doina” lui Eminescu. Cine a trăit în acei ani cu siguranţă îşi mai aminteşte ce însemna pentru orice român să descopere aşa ceva într-o carte tipărită în R.S.R.

Apoi am avut şansa să îl cunosc personal prin 2001, când am realizat un interviu pentru săptămânalul „Cuget românesc” pe care îl făceam pe atunci ca redactor şef. A fost o întâlnire scânteietoare, la care a participat, spre marea mea bucurie şi doamna Ileana Vulpescu. Ce am publicat, am publicat. Dar au mai rămas multe netipărite, nestemate de spirit pe care încă le ţin în arhiva sufletului meu. Mi-e teamă că dacă le scot acum în spaţiul public le pot murdări. Un singur lucru sunt dator să îl spun acum. Este o rugăminte adresată respectuos, dar şi imperativ de poet, ca în interviul tipărit să folosesc „î” din „i”, cu excepţia familiei de cuvinte derivate din România. La fel, în orice text al său pe care îl voi prelua indiferent cu ce ocazie.

 

Acasă

Motto:

„tot românul plînsu-mi-s-a…” – fragment dintr-un poem uitat al unui bard celebru în secolul trecut

Ascultă,
Străine,
Ascultă,
Vecine,
Ascultă-mă bine:

De foame adus,
Tăcut la-nceput,
În casă la mine,
Ţi-am scos şi ţi-am pus,
Din tot ce-am avut,
Şi pîine şi sare,
Şi laptele muls,
Cald, alb, în şiştare,
Pe masă la mine.

De sete supus,
Ai vrut de băut,
Pe masă la mine,
Ţi-am scos şi ţi-am pus
În cană de lut,
Şi vin, şi licoare,
Şi dulcele must
Fierbînd în ulcioare
În casă la mine.

De trudă răpus,
Căzut ai zăcut
În casă la mine.
Ţi-am scos şi ţi-am pus
Curat aşternut:
Şi ierburi, şi floare,
Şi piele de urs
Tîlhar de mioare
În casă la mine.

Şi… nu te-ai mai dus:
Tribut mi-ai cerut:
Pe masă la mine.
M-ai scos şi mi-ai spus:
“Aici m-am născut!
Sînt mare şi tare!”
Credeai că m-ai smuls
– Punîndu-mă-n fiare-
Din tot ce-i “la mine”?

Ascultă,
Străine,
Ascultă,
Vecine,
Ascultă-mă bine:

La mine,
La prag,
A fost vălmăşag
De haite cu steag…
Ca valul s-au spart:
Zbătură-se-n ştreang!
În pulbere zac.

La mine,
La curţi,
Veneau lacomi mulţi:
Mai mari, mai temuţi,
De-un cap sînt mai scurţi.

La mine,
La porţi,
E rînjet de colţi,
E plesnet de glonţi,
E umblet de hoţi…
Se spulberă toţi
Subt brazda mea morţi.

Asculte, oricine
Asculte-mă bine:

În numele meu,
N-are loc viclenia.
În numele meu,
Am topit omenia.

Dar tu seama ţine,
Străine:

În numele meu,
Înflorit cum e iia,
Mai e şi Mânia.

Vine vremea

Vine o vîrstă, vine o veste, vine o vreme,

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,
Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.
Cheamă, pleacă, vine, este !

Vine vama să-mi măsoare porţia de har,
Vine vama cu închisoare, căci am fost tîlhar.
Vine ziua să coboare discul meu solar,
Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.

Vine vestea să-mi strecoare că respir mai rar,
Vine vestea că-i răcoare pe itinerar,
Vine ora care doare, scrisă în calendar,
Vine ora ca odoare să vă las în dar.

Vine vîrsta cînd dogoare patul de coşmar,
Vine vîrsta de rigoare şi de somn sumar.
Vine clipa să înfioare mitul necesar,
Vine clipa cînd mioare în folclor tresar.

Vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,
Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă
Cheamă, pleacă, vine, este !

Octavian Goga, poetul pătimirii noastre


Azi, când o mare de oameni care se pretind a fi buni creştini s-au călcat în picioare pentru a ajunge la apa sfinţită, e atât de actuală poezia lui Goga, cea numită “Boboteaza”…

E dureros, dar de mâine, cu siguranţă, îi vom vedea pe cei care s-au îmbulzit şi înjurat azi, revenind la adevăratul lor sistem de valori, cel construit de manelizatorii conştiinţei colective contemporane.

Salvarea rămâne întoarcerea spre marii slujitori ai Cuvântului Românesc.

Boboteaza 

 

Ieri un popă rumen mi-a venit în casă

(Lege nu-i pe lume să şi-l vrea proroc),

Şi din căldăruşe mi-a uitat pe masă

Un sfios şi galben fir de busuioc…

 

Busuioc cucernic, busuioc de-acasă,

Frate cu muşcata prinsă-ntre fereşti,

Floare de la ţară, floare cuvioasă,

Cum să-ţi spun eu ţie cât de drag îmi eşti?

 

Mi-ai adus cu tine farmecul livezii,

Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal,

Taina ce-nfioară noaptea Bobotezii,

În întunecimea bietului Ardeal…

 

Îmi răsar acuma cântece uitate.

Şi-ntr-o pribegie fără de noroc,

Eu te simt că tu eşti singurul meu frate,

Rătăcit şi galben fir de busuioc…

 

În străinul chiot care strig-afară,

Lângă mine-alături mi te iroseşti,

Floare cuvioasă, floare de la ţară,

Ce cătarăm, oare, noi la Bucureşti?…

 

Cantorul Cimpoi

 

Cântăreţ de lege veche,

Cântăreţ şi om de treabă,

Biată mintea mea zadarnic

De păcatul lui se-ntreabă…

 

Cantorul Cimpoi, bătrânul,

Cu făptura lui vitează,

Cum cânta de mult în strană

Cântecul de Bobotează!…

 

De troparele-i măiestre

Se-nchina adânc poporul

Şi se lumina icoana

Lui Isus mântuitorul…

 

Povesteau pe-atunci nănaşii

Că-i mai sfântă cununia

Dacă glasul lui măreşte

Pe prorocul Isaiia.

 

Şi la orice zi de praznic

Îl poftea un colţ de ţară.

Câte cântece de lume

N-a cântat odinioară!…

 

Dar, vezi, vremea fără suflet

Duce cântecul şi gluma.

Azi e rău de satul nostru,

Şi-i de cantor rău acuma.

 

Cum l-a-mbătrânit necazul

De când i-a murit muierea…

Dumnezeu i-a luat glasul,

Domnii i-au vândut averea.

 

Astăzi doarme unde poate,

N-are casă, n-are şură:

I le-a dus pe toate darea

Şi-un fecior la-nvăţătură…

 

Eu ştiu un basm…

 

Eu ştiu un basm de mult uitat

C-un cântăreţ rătăcitor,

Ce strunele şi-a încordat

Pe rând, la poarta tuturor,

Şi-n cântecu-i înviforat

A plâns de lacrimile lor.

 

Din goana lui s-au ridicat

Văpăi şi valuri de scântei,

Bărbaţii s-au oprit în sfat

Şi s-au oprit în drum femei,

O lume-ntreagă şi-a legat

De glasul lui plânsoarea ei…

 

Cântând prin codri de brădet,

Drumeţ pe larguri de pământ,

Aşa s-a risipit încet,

Ca frunza spulberată-n vânt:

Nu visul lui nemângâiet,

Amarul altora l-a frânt.

 

Pe urma lui creştea popor

Şi se ruga cu chip duios:

– Mai spune-ne câte ne dor

Şi câte suflete ne-au ros,

Pribeagule, stihuitor,

Le plângi atâta de frumos!…

 

El, ascultând al lor cuvânt,

A chibzuit şi-a priceput

Că pururi fără crezământ

Durerea lui l-a petrecut

Şi că-n sălbaticu-i avânt

Străine doruri l-au durut…

 

Atunci o clipă s-a-ntâmplat.

– Mai vreţi voi basmul să vi-l spui? –

Că jalea lui a lăcrimat,

Dar a-nţeles că nime nu-i,

În tot norodul adunat,

Să vază lacrimile lui…

 

Note biografice

 

Imagine

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881, în Răşinari, judeţul Sibiu. Bunicul său dinspre mamă, protopopul Ion Bratu l-a întâlnit în 1868 pe Mihai Eminescu, aflat în călătorie în Ardeal şi l-a ajutat material. Tatăl său, Iosif Goga, fiu de ţărani, a fost învăţător în Răşinari până în 1879. Din 1880 este ales preot în aceeaşi localitate.

În 1898, apare prima poezie a lui Goga, semnată Octavian, în Revista ilustrată. În 1904 Goga termină studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, care îi eliberează un Absolutorium.

În 1908 apare revista lui Octavian Goga “Ţara noastră”. În 1912 Goga e închis în temniţa din Seghedin pentru articolele sale patriotice. Acolo a scris poeziile “Eu ştiu un basm” şi ”Poetul”.

În 1919, Goga e ales ministru al Instrucţiunii în guvernul de Uniune Naţională. În acelaşi an, văduva poetului maghiar Ady Endre îi oferă spre vânzare proprietatea de la Ciucea (între Cluj si Oradea).

Imagine

În 1923, Goga e ales membru al Academiei. În perioada 1928-1938, Goga scrie foarte rar versuri, fiind absorbit de politică şi de gazetăria la zi.

Pe 5 mai 1938, a revenit de la Cluj, la Castelul de la Ciucea, unde a suferit un puternic atac cerebral, în urma căruia i-a paralizat partea dreaptă a corpului. Peste două zile, la 7 mai, se stinge din viaţă, la numai 58 de ani.

A rămas în conştiinţa publică drept „poetul pătimirii noastre”.

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog