De strajă la graniţa de est a latinităţii


Acest material a apărut în cel mai recent (nu îmi place să spun „ultimul”) număr al revistei „România pitorească”. Este scris de către Alecu Reniţă, director al revistei „Natura” din Chişinău. În opinia mea, Alecu Reniţă este cel mai valoros jurnalist de mediu şi de turism pe care îl avem la ora actuala în întreg spaţiul românesc. Într-o postare ulterioară voi reveni cu o biografie a sa, inclusiv cu episodul disidenţei sale antisovietice şi proromâneşti, care l-a costat câţiva ani de libertate şi care merită să fie cunoscută de cât mai mulţi români, în special de către cei din dreapta Prutului. Textul de mai jos este un episod din ciclul „Iubirea cea dintâi”, care reflectă expediţia ecologică „Nistru – 87” făcută de un grup de jurnalişti basarabeni în 1987 pe fluviul denumit şi graniţa de est a latinităţii. Articolul este o explicaţie pentru cei ce vor să înţeleagă mecanismele secrete ale rezistenţei fiinţei noastre naţionale în Basarabia, în dispreţul opresiunii diabolice exercitată de ocupantul sovietic (rus), constant, timp de peste două sute de ani. Este şi o explicaţie extrem de actuală în contextul relansării expansionismului rus în Ucraina.

 

Nistrul văzut de pe meterezele cetăţii Soroca

 

 

Iubirea cea dintâi (VI)

 

Text de Alecu RENIŢĂ

 

De la Rudi-Arioneşti şi până la Soroca, Nistrul se vrea numai artist şi îşi croieşte drum prin locuri de un pitoresc fără pereche. Apa se zbate printre maluri abrupte care dezgolesc straturi sedimentate de-a lungul a milioane de ani: pereţii verticali, de un gălbui sau alb sclipitor, mai păstrează frământările tectonice, iar grotele săpate la mare înălţime te privesc de sus cu ochiul lor de ciclop. Versanţii care apar după şerpuiturile Nistrului sunt împodobiţi cu ierburi şi flori sălbatice, cu arbori seculari, pomi fructiferi şi bolovani uriaşi desprinşi din stâncile despicate. Văzduhurile sunt proaspete şi încărcate de aromele verii.

Călătoresc ca într-o poveste şi savurez peisaje de o frumuseţe copleşitoare. Pe alocuri, unde malurile înalte strâmtorează fluviul până la fierberea apelor, torentul puternic aruncă vaporaşul, ca pe o jucărie, în apropiere de colţii stâncilor ce se ivesc din spume. O linişte necunoscută, tonifiantă, pune stăpânire pe mine şi mă curăţă de orice spaimă legată de vreo eventuală coliziune a vaporaşului. Mă simt nespus de bine şi de liber. Surâd, când îmi amintesc că  în rucsac ascund câţiva ani de puşcărie – e vorba de o carte interzisă de cenzura moscovită şi scrisă de Nicolae Iorga în anul 1905, în drumeţia sa prin Basarabia. Cu tot riscul, am luat-o cu mine pentru a confrunta descrierile de atunci cu realităţile de astăzi.

O amintire tulburătoare mă leagă de stăpânul cărţii, pe care l-am întâlnit cu nouă ani în urmă, la Soroca. Eram într-o deplasare, pe la început de mai şi mă duceam, noaptea târziu, spre hotel: trecuse de miezul nopţii, când, pe o stradă parfumată de pomii în floare, lângă o clădire luminată de un felinar, un bătrânel care se odihnea pe un scaun în faţa uşii de la intrare, un paznic de la o întreprindere sovietică, m-a întrebat dacă am ceas şi dacă sunt din Soroca. Nea Dumitru, că aşa îi zicea paznicului de 77 de ani din Ocolina, un sat din coasta oraşului, m-a luat la întrebări ca să-şi ardă orele din serviciul de noapte. Încercam să respect „protocolul”, fiindcă nea Dumitru era cam de o vârstă nu cu tatăl, ci cu bunelul meu. Cam peste un sfert de oră, după ce a început să mă testeze câtă şi ce fel de istorie cunosc, m-a înţepat rău de tot şi m-a pus la încercare:

– Tu, sau toţi cei de o samă cu tine, măcar ştiţi pe ce pământ locuiţi?

L-am rugat să-şi formuleze întrebarea mai clar. Nea Dumitru s-a uitat în ochii mei luminaţi de felinarul din stradă şi mi-a aruncat:

– Tu măcar ştii al cui e acest pământ?

I-am răspuns imediat, fără nici o îndoială:

– Al României!

Să-l fi imortalizat cineva pe peliculă în acea clipă pe nea Dumitru, ar fi văzut un chip luminat de nimb, un bătrânel care, spre surprinderea mea, a sărit, m-a îmbrăţişat  şi m-a strâns tare la pieptul lui. Probabil că lăcrima, sau plângea, fiindcă m-a slobozit din braţele lui de-abia peste vreo două minute. Nea Dumitru se transformase din paznic sovietic în alt om, unul cald şi plin de omenie.

– Te rog, hai până la mine acasă, vreau să-ţi dau ceva.

Era cam două şi ceva de noapte. Nici vorbă, am acceptat invitaţia. Nea Dumitru a lăsat pe seama lui „Brejnev” paza, a deschis poarta de la întreprindere şi m-a rugat să scot în stradă o rablă de motocicletă „Minsk”. Fără să mă întrebe dacă o pot conduce, mi-a dat cheia şi a ordonat:

– Mergem la mine acasă, la Ocolina.

Şi după ce am pornit motorul, a urcat pe scaunul din spatele motociclistului. Peste un sfert de oră, nea Dumitru, cu o lanternă în mână, rupea păiengenişul din podul casei părinteşti şi îmi deschidea o ladă lungă plină cu tot felul de cărţi… româneşti. Atunci, în primăvara anului 1978, la marginea imperiului rusesc, în satul Ocolina din ţinutul Soroca, pe la trei de noapte, doi basarabeni, unul de 77 de ani şi altul de 24 ani, încălcând legea sovietică, transmiteau de la cel mai în vârstă spre cel mai tânăr, sufletul României neînvinse. În acea noapte de neuitat, nea Dumitru m-a făcut cel mai bogat tânăr din Basarabia în cărţi vechi de la Nicolae Iorga, la „Dezrobirea Basarabiei” (1942) şi până la Ion Nistor şi Ştefan Ciobanu. La urmă, m-a înnobilat definitiv, când, de sub o grindă, a extras un fel de sul, din care a scos un… tricolor militar românesc! La lumina lanternei, l-a desfăcut, l-am sărutat pe rând şi ne-am simţit în podul casei din Ocolina, nu în imperiu, ci în Patria noastră adevărată – România.

Tresar. Simt că cineva mă zgâlţie de mână. E Roman Didula din Lvov. E încântat de tot ce vede şi îmi spune că avem un pământ blagoslovit de Dumnezeu. Cu învoirea căpitanului, trecem pe „botul” vaporaşului şi lăsăm vântul să ne mângâie. Împreună, privim cu nesaţ peisajele. La Cremenciuc, ochiul ne este furat de configuraţia unei movile uriaşe numită de localnici „Casca”, iar în aval curentul vijelios ne poartă prin rezervaţia „Holoşniţa” ce sfârşeşte în „Poarta dracului”, loc plin de vârtejuri iuţi şi bulboane hapsâne. Pe timpuri, aici, pe malul drept, între Holoşniţa şi Cureşniţa se aflau o mulţime de mori de apă, care au fost distruse în toiul colectivizării. Bărbaţii de prin partea locului sunt nalţi, zdraveni şi semeţi ca nişte arcaşi de-ai lui Ştefan. Femeile au scântei în ochi, spală rufele în râu şi ne privesc pe sub broboadă. De pe malul stâng, ucrainean, de la înălţimi ameţitoare, s-au prăbuşit pietroaie ce învolbură apă şi complică navigaţia. Trecem de pădurile seculare de la Iorjniţa şi intrăm pe moşia Cosăuţilor. Căpitanul Tatarciuc ne roagă să fimi calmi: pragurile de la Cosăuţi ne zdruncină şi ne mână pe un şenal întortocheat şi înspumat. Deşi aruncate în aer încă în secolul trecut, la scăderea nivelului apei, pragurile de la Cosăuţi fac adeseori imposibilă navigaţia. După praguri, Nistrul se linişteşte şi trece printre dealuri blajine, furişându-se spre cetatea Sorocii, care se deschide brusc de la un cot al Lihărăucei  şi te urmăreşte până dincolo de Podul lui Bechir. Oraşul aşezat pe trepte de amfiteatru adună în chipul său dăinuiri de secole ale pârcălabilor şi arcaşilor lui Ştefan. Ne apropiem de cetate şi aud din cartea ascunsă vocea plină de bucurie a lui Iorga:

– „Sorocă, cuibul vultanilor neamului meu, Nistru, apă sfinţită cu atâta sânge care e întocmai ca acel ce mă însufleţeşte acum, Sorocă şi Nistru, am trăit să vă văd”…

Pământul Sorocii…Câtă istorie şi respiraţie dacică şi latină descoperi în fiecare piatră de hotar, pe orice vatră de sat, în portul băştinaşilor şi în felul lor de a fi. Strâmtoraţi de timpurile potrivnice şi de valurile de năvălitori, sorocenii şi-au înţeles rostul lor în această parte de ţară, au deprins meşteşugul de a se înfrăţi cu Nistrul şi de a-şi lega destinul odată şi pentru totdeauna cu fluviul căruia i-a fost hărăzit să fie frontiera de est a latinităţii şi civilizaţiei europene. Mândri de pitorescul peisajului care le îndulceşte existenţa, de semeţia fluviului ce adăposteşte vatra multor localităţi de răzeşi, de cetatea medievală înălţată de Petru Rareş, de sângele strămoşilor dat danie pentru independenţa ţării, sorocenii stând pavăză de secole pe Nistru s-au contopit cu pământul şi apele pe care le iubesc din pruncie şi până la trecerea în nefiinţă. Este acea iubire tainică şi mistică care i-a înnebunit pe străini în strădaniile lor de asimilare a Basarabiei. După ce atingi pietrele cetăţii de la Soroca şi schimbi o vorbă cu un băştinaş ca nea Dumitru, pricepi de ce nimeni şi niciodată nu va izbuti să ne smulgă de pe aceste pământuri de totdeauna şi pentru vecie ale noastre.

 

Nistrul la Socola

Nistrul la Socola

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d bloggers like this: