Unde să nu arunci mărgăritarele

Somelierul, din punctul de vedere al consumatorului de vin, este PROFESORUL! El, prin competenţele sale, prin pasiunea sa pentru vin, este cel care ne ajută să înţelegem ce bem, să învăţăm cum să bem, să aflăm cum să asociem mâncarea cu vinul. Somelierul, după modesta mea opinie, este interfaţa dintre mine – consumatorul mai mult, sau mai puţin educat în materie – şi vin.

Având în vedere importanţa somelierilor în aceasta extraordinară lume a vinului, era firesc să avem şi o revistă dedicată lor. O revistă prin intermediul căreia, ei, somelierii, să poata strânge rândurile – şi aşa, cam rupte de orgolii şi interese meschine – iar noi, consumatorii, să aflăm mai multe despre profesia lor, despre ei.

În acest context, este lesne de înţeles cât de curios am fost să răsfoiesc o publicaţie găsită la Good Wine, intitulată „Somelierul.ro”, mai ales că încă de pe copertă se revendică a fi „revista naţională a somelierilor din România”. Ori, ca să numeşti „revistă de specialitate” o publicaţie care, cel mult, pare o mixtură nefericită între „Arici Pogonici” şi „Urzica”, mi se pare mult prea mult.

Aşa cum ani de zile v-am obişnuit să nu-mi bag nasul în vin, scriind mereu despre alte lucruri, aşa voi face şi acum. Sunt destui cei care vor citi aceste rânduri în faţa cărora mă jenez să deschid gura şi să dau verdicte despre vin, sau despre oamenii care trăiesc în şi din această lume a licorii bahice. Aşa că mă voi limita să „recenzez” această revistă(?) strict din punct de vedere profesional, al graficii, paginaţiei şi, fireşte, asupra unor exprimări nefericite (aici în calitate de vorbitor de limba română). Probabil, unii vor pune aceste critici pe seama unei posibile invidii, pe seama faptului că – vezi, Doamne! – nu am fost eu solicitat să o realizez din punct de vedere grafic. Fals! Nici nu stau în banii pe care i-aş fi putut lua şi, mai presus de toate, nu pot lucra cu cineva despre care ştiu sigur că nu are nici o chemare spre activitatea de redactor, darămite spre cea de editor de reviste. Nu de alta, dar sunt posesorul a nenumarate materiale „originare” comise de personajul în cauză, alături de care pot ataşa materialele aşa cum au fost publicate după o puternică rafistolare din partea cuiva care ştie de care parte se ţine pixul…

Dar să lăsăm conisderentele şi să trecem la treabă….

Amplasarea pozelor. E făcută într-un mod total nefericit, dar, să zicem, aşa a vrut „artistul”. În schimb, în materie de prelucrare tehnică a pozelor (că majoritatea ilustraţiilor nu pot accede la titlul de fotografie), acolo nu mai e vorba de artisticărie. E vorba ori de nepricepere, ori de nepăsare (de tipul: puţin mă plăteşti, puţin îţi fac). Pe scurt, marea majoritate a pozelor sunt prost prelucrate. Dar cel mai grav, în materie de poze, mi se par acele situaţii în care prin alegerea unor poze, sau soluţii grafice nefericite, practic şi-au bătut de nişte oameni a căror singură vina a fost aceea de a dori sa contribuie la realizarea unei reviste pentru somelieri. Şi voi exemplifica. La pag. 16, fotografia domnului dr. chim. Marius Niculaua te duce cu gândul la ceva gen „urmăriţi, prindeţi, arestaţi!”, asta ca să nu dăm alte explicaţii cu iz macabru, de genul „new entry la Morgă”.

Cum poate fi transformat un eminent profesor de talia lui Valeriu Cotea într-un personaj de benzi desenate

La pag. 22 şi următoarele, interviul cu prof. univ. dr. Valeriu V. Cotea. E o lipsă de delicateţe din partea autorului să-şi plaseze propria mutră într-un astfel de articol. Se pune în rând cu distinsul profesor? Stimate domn autor, nu cumva mai ai multe rânduri de coate de tocit pe băncile şcolii să îţi poţi permite o astfel de aroganţă? Pe urmă, cum au putut să-şi permită să facă dintr-un emerit reprezentant al lumii academice nii mai mult, nii mai puţin decât un personaj de benzi desenate? Că într-acolo te duce gândul când vezi acea nefericită alegorie de pozulici redundante de la pag 22. Şi tot referitor la acest material… Să zicem că nu ai decât o singura poză… Nu-i nimic! Cu riscul de a nu-ţi mai pune propria mutră în valoare, poţi pune o singura poză mai mare cu interlocutorul. Sau aţi băgat atât de multe poze redundante în tot cuprinsul revistei doar din dorinţa să umpleţi cele 50(?) de pagini care, şi alea, real nu sunt decât 48?

Numerotarea paginilor. Oare pe cine au vrut să păcălească? De ce vor să pară că au mai multe pagini decât sunt în realitate. De ce 50 când, evident, şi cel mai puţin priceput numărător nu ar ajunge decât la 48! La fel de bine puteau să înceapă numărătoarea de la 57 până la 104! Fireşte, puteau să facă şi o numărătoare cu „cifre” latine, în amintirea dulcilor zile petrecute în „cizmă”.

Sunt foarte multe situaţii care demonstrează că cei care au paginat revista nu prea au habar de anumite reguli elementare. De exemlu, niciodată – dar niciodată! – regulile nu permit ca subiectul unei fotografii să se uite (pe româneşte, la dracu-n praznic), tehnic, în afara materialului.

Inutilă este şi trimiterea dintr-o pagină la pagina următoare. Astfel de trimiteri se fac DOAR în situaţia în care un material începe la o anume pagină şi continuă în altă zonă a revistei, nu în pagina următoare. După aceeaşi logică folosită de paginatori, am putea să punem după fiecare rând, sau paragraf, câte un anunţ cu „continuarea în rândul/aliniatul următor”. Ar fi şi o metodă de a mai înmulţi numărul paginilor. Astfel, la modul actual de abuz în materie de poze redundante, se puteau limita liniştiţi la doar 40 de pagini!

Urmarea din pagina curentă în următoarea. Să înţelegem că redacţia îşi consideră cititorii ca fiind retardaţi?

Dar de ajuns cu „lecţia de paginaţie”. Să se mai străduiască şi singuri.

Am avut cinstea să-l cunosc pe distinsul profesor Viorel Stoian. Eu, ca cititor, m-am simţit umilit când am văzut în ce mod a fost expediat la coada revistei excelentul „In memoriam” scris de Cătălin Galan. Doar atât respect merită marele dispărut din partea editorilor revistei? RUŞINE!

Limba română este o zgripţuroaică! Ea are ca unic scop să încurce minţile oamenilor. Vreţi un exemplu? La pag. 12, în primul alineat: „În ceea ce priveşte vinul alb, în Europa Sauvignon Blanc deţine prima poziţie, dar pe plan internaţional cel mai răspândit este Chardonnay”. Păi cum vine asta coane Septimiu? De când Europa este o naţiune? Toată Europa, raportată la fiecare stat membru, reprezintă un cadru internaţional! Scriem şi noi înainte de începutul degustărilor?

Revenind la grafică, am mai constatat că graficianul care a „gândit” această fiţuică are un stoc supranormativ de letrine (latrine, cum le zic eu, atunci când sunt folosite aiurea). Pentru cei are nu ştiu, letrina este aea literă majusculă (cel mai des ornamentată), de înălţimea câtorva rânduri, care „deshide” un capitol. Sunt bune şi astea, dar folosite cu parcimoniozitate, acolo unde se impun, nu aşa, „creanga” prin revistă, fără nici o regulă.

În schimb, producţia revistei a picat pe o groaznică penurie de “.ro”. Pe copertă, titlul este „Somelierul.ro”, dar în aşa numitul „footer” din baza fiecărei pagini, el devine, simplu, „somelierul”. Să înţelegem că acel „.ro” din titlu (de altfel cam sărăcuţ grafic şi neinspirat după gustul meu, dar hauleo Praleo, e hauriu!) a fost pus aşa, la caterincă, doar că dă bine grafic? În continuare, cititorul rămâne cu o dilemă. Şi nu e cea hamletiană cu „a fi, sau a nu fi”, că aici lucrurile sunt clare: nu, însăilarea asta de pagini tipărite nu e revistă! Rămâne justificată întrebarea: până la urmă, se numeşte „somelierul”, sau „Somelierul.ro”? După mine, mai curând ar fi „somelărică.mică”.

Or mai fi şi alte „dude”, dar deja m-am plictisit…

Un cuvânt de apreciere pentru Cezar Ioan, Răzvan Cruceanu, Cesar Filip, Cătălin Galan şi, nu în ultimul rând, pentru distinsul profesor Cotea care au încercat, prin prestigiul lor, să ridice o revistă care, în final, nu se dovedeşte a fi ateva decât un mare fâs. Domnilor, ştiţi unde nu trebuiesc aruncate margăritarele….