72 de ani de la Genocidul de la Fântâna Albă

În prima zi a lunii aprilie 1941, la Fântâna Albă, 3.000 de români au fost asasinaţi de trupele sovietice. Decimarea populaţiei româneşti majoritare din teritoriile ocupate de URSS a fost însoţită de cumplite scene de tortură: părinţi şi copii ucişi unii în faţa celorlalţi, oamenii legaţi de cai şi târâţi, apoi aruncaţi în gropi comune ş.a. Ca un gest de minimă reparaţie, în memoria victimelor, 1 Aprilie a fost declarată ca Zi Naţională în memoria românilor-victime ale masacrelor, deportărilor, foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul sovietic în Bucovina, Ţinutul Herţei şi Basarabia.

Crime premergătoare masacrului

În 1940, România a fost forţată să cedeze URSS un teritoriu locuit de peste trei milioane de locuitori, prin ultimatumul din luna iunie a acelui an. Trupele ocupantului au invadat teritoriul chiar înainte de expirarea termenului acordat pentru evacuarea administraţiei româneşti. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor. Membrii acestor familii, adesea răspândiţi de ambele părţi ale noii graniţe s-au văzut separaţi brutal şi au încercat, firesc, să se reunească trecând graniţa fie legal, fie ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal (din punctul lor de vedere) din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.

Acest fenomen a fost însă prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare. Autorităţile sovietice au reacţionat prin întocmirea de liste cu etnicii români, care erau majoritari, liste în baza cărora au efectuat deportarea lor masivă.

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă granița noaptea la Fântâna Albă. Surprinși de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care trei au fost uciși, doi răniți și capturați de sovietici. Restul grupului (inclusiv cinci răniți) a reușit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autoritățile sovietice au ordonat arestarea și deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localitățile Mahala, Ostriţa, Horecea și alte câteva sate, aceștia având mai mult noroc și reușind să treacă în România.

În noaptea de 6 februarie 1941, un grup de alte 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinși însă și atacați cu rafale de mitralieră din mai multe direcții. Au fost uciși foarte mulți, dar 57 de persoane au reușit totuși să se refugieze în România. Alţi 44 au fost însă arestați și acuzați că ar fi fost membri ai unei organizații contrarevoluționare. La 14 aprilie 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forțată și la pierderea drepturilor civile pentru cinci ani. Ca și în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de țară, arestate și deportate în Siberia.

Fântâna Albă, un Katyn românesc, în regia aceluiaşi criminal: NKVD-ul sovietic

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului, purtând în față un steag alb, icoane, prapuri și cruci din cetină, a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, care s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.

După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinainte, în care au fost aruncaţi la grămadă: bătrâni, femei, copii, sugari, unii fiind îngropaţi de vii. Potrivit martorilor, timp de două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.

Câțiva dintre cei capturaţi au fost arestați de criminalii din NKVD-ul din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel unde au fost aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar șase sate bucovinene era de 44 de persoane. Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 și peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de săbie și hârleț, sau îngropate de vii.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia şi Kazahstan. Dintre ei, numai foarte puţini au mai supraviețuit. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ sovietic din 1959. Acest genocid a făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul de ocupaţie sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost interzis până în anii ’90. De abia din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.