La taifas cu magistrul Jean Jurubiţă, despre vinurile de altădată şi oamenii lor


Numele său este Jenică Jurubiţă, dar prietenii îi spun nea Jean. S-a născut la 7 august 1926 la Brăila şi a copilărit pe malul Dunării la Stăncuţa. Nu a fost niciodată membru de partid. Este posesorul unei experienţe profesionale incredibil de vastă şi al unor amintiri pigmentate de o inegalabilă savoare. Pe scurt, Jean Jurubiţă este o personalitate care stă sub semnul superlativului În orice domeniu s-ar manifesta. Inclusiv atunci când devine povestitor.

Image

Deşi este absolvent al Facultăţii de Chimie, a participat la proiectarea celui mai mare combinat de vinificaţie din ţară. Discipol al marelui profesor Ştefan C. Teodorescu a debutat profesional ca cercetător la Staţiunea viticolă Odobeşti. Acuzat de comunişti de origine socială nesănătoasă, ajunge cercetător la Zarea Bucureşti, unde a lucrat alături de oenologul personal al prinţului Ştirbei.

În decursul timpului prin mâna sa au trecut milioane de sticle de vin spumant şi câteva generaţii de ingineri stagiari la a căror formare profesională a contribuit. A cochetat pentru scurtă vreme cu învăţământul universitar, fiind înlăturat de cercurile de interese ale „profesioniştilor” de la Catedra de Viticultură şi Vinificaţie Bucureşti. Resemnat, devine pentru câţiva ani expert degustător al trustului Alexandrion.

Autodidact prin excelenţă, la 70 de ani desluşeşte singur tainele informaticii învăţând să utilizeze computerul, iar la 82 de ani îşi întreţine singur mica grădină amenajată pe balcon. Dacă ar fi să dau un exemplu de modestie, înaltă probitate morală şi profesională, acesta nu poate fi altul decât cercetătorul Jean Jurubiţă.

Chiaburii, cei mai înverşunaţi duşmani ai poporului

– Ce v-a determinat să vă ataşaţi de lumea vinului, mai ales că localitatea în care aţi copilărit nu are tradiţie viticolă?

– Într-adevăr, localitatea Stăncuţa din judeţul Brăila unde am copilărit nu are şi nu a avut tradiţie viticolă. Pe vremea copilăriei mele, Stăncuţa era un sat de pescari destul de bine dezvoltat, situat acolo unde Bărăganul îşi ostoieşte setea în Dunăre, aşa cum ar zice Fănuş Neagu.

Dar ceva tradiţie am avut în familie. Tatăl meu a fost comerciant de vinuri, iar bunicul a avut în proprietate câteva pogoane de vie într-o localitate învecinată cu Stăncuţa, mai exact pe nisipurile aride de la Spiru Haret. Tatăl meu aducea vinuri de la Buzău şi din Vrancea pe care le vindea pescarilor din sat, sau cârciumilor din satele învecinate. Aşa că, vrând-nevrând, am copilărit printre butoaie.

– Cum a fost copilăria pe malul Dunării?

– Frumoasă, deşi era război. Pot spune că am crescut într-o familie fericită până prin ’45-’46, când comuniştii au înfiinţat în sat Frontul Plugarilor. Deoarece era comerciant, tatăl meu a fost catalogat drept chiabur, chiar dacă avea în proprietate doar 10 ha de teren. Din această cauză aveam să am multe necazuri, „fantoma” originii mele „nesănătoase” bântuindu-mi dosarul profesional toată viaţa. De altfel, problemele au apărut imediat. Nu puteam fi primit la facultate. Pentru a putea fi admis la Facultatea de Chimie din Cluj, un funcţionar de la primărie, prieten al tatălui meu, a falsificat un act şi a trecut în adeverinţă la rubrica origine socială: român. Cei de la Cluj au trecut cu vederea peste aşa zisa greşeală de redactare şi am devenit student la secţia biochimie tehnică. La absolvire, deoarece eram fiu de chiabur, nu am putut susţine examenul de stat împreună cu colegii mei, ci abia după trei ani. Ori acest lucru, atunci când eşti tânăr şi vrei să răstorni lumea, ţi se pare al naibii de nedrept.

– Este adevărat că nu aţi fost niciodată membru de partid?

– Da. Şi asta nu a fost tocmai uşor. Dar am mizat întotdeauna pe arma mea secretă: pregătirea profesională. Comuniştii, indiferent de ce alte abuzuri au comis, apelau întotdeauna la profesionişti. Culmea e că atunci când trebuia să ies la pensie, a venit secretara organizaţiei de partid, tovarăşa Bereşiu, care mi-a zis că nu o să mi se aprobe dosarul de pensionare decât dacă devin membru. Noroc că a venit revoluţia şi am scăpat.

– Unde aţi debutat profesional?

– Mi-am început cariera în 1951 pe Târnave. Mai exact am primit repartiţie la Staţiunea viticolă Crăciunel, care atunci aparţinea administrativ de Institutul de Cercetări Agricole din România. (I.C.A.R.). După un an am vrut să mă apropii oarecum de casă şi am cerut să fiu transferat la Staţiunea viticolă Obobeşti.

Ajuns la Odobeşti, am avut aceleaşi eterne probleme cu originea „nesănătoasă”. Noroc că eram prieten de familie cu domnul Tacu Vasile din Brăila, deputat al poporului şi membru în Marea Adunare Naţională, sau „Marea Adunătură Naţională” cum spuneam noi, chiaburii. La intervenţia sa, am devenit cercetător la Odobeşti. De altfel, cu toate „pilele” mele, nu am putut rezista mai mult de trei ani. În 1955, în urma unor verificări făcute de aparatul de stat, mai exact de securitate, am fost chemat de director şi exclus din colectivul de la Odobeşti.

Pot spune că la Odobeşti m-am format ca profesionist. Toamna, făceam mii de analize podgorenilor care mai deţineau în proprietate o mică plantaţie viticolă. Întotdeauna am avut un avantaj în faţa absolvenţilor de agronomie deoarece ca biochimist aveam cunoştinţe mult mai vaste de chimie şi acest lucru era apreciat.

Combinatul de vinificaţie de la Ştefăneşti, între mit şi realitate

– Înainte de 1989, printre specialiştii din vechea gardă, se încetăţenise ideea că nu dă bine la dosar dacă nu spui că ai contribuit la construcţia, sau măcar la modernizarea, Combinatului de vinificaţie de la Ştefăneşti–Argeş, cel mai mare din ţară. Din acest considerent se ajunsese la situaţia hilară ca trei din patru cercetători din vinificaţie să declare că au participat la proiectarea combinatului. Care este adevărul?

– Fără a dori să las impresia că eu sunt adevărata „mamă Omida” a vinificaţiei de la Ştefăneşti, adevărul e unul singur. Au fost trei persoane care s-au ocupat de proiectarea tehnologică a celui mai mare combinat de vinificaţie din ţară şi anume: Jurubiţă, Geosanu şi Hulea Nicolae, cel din urmă emigrând la scurt timp în Germania Federală, unde a şi murit.

Se întâmpla prin anii ‛65, iar la terminarea construcţiei am primit ca premiu din partea statului comunist o primă salarială substanţială, precum şi aprobarea pentru a putea cumpăra din străinătate un Fiat 850. Mă pot mândri cu faptul că, în perioada în care în România se comercializa doar Dacia 1100, eu deţineam un Fiat 850, acesta fiind printre primele maşini aduse din vest.

Nemţii noştri, mai buni decât nemţii lor

– Care a fost cea mai mare provocare profesională din întreaga carieră?

– După principiul orice şut în fund este un pas înainte, de la Odobeşti am ajuns cercetător la Zarea Bucureşti, fără a fi membru de partid ceea ce era mare chestie la vremea aia. Pe atunci, Zarea făcea un spumant extraordinar, care era exportat în Rusia, Polonia şi Republica Democrată Germană. Secretul consta în faptul că în procesul de producţie foloseam cupaje de vinuri din acelaşi soi şi aceeaşi podgorie, dar din ani diferiţi. Astfel, peste vinurile tinere folosite ca bază, se adăugau vinuri mature de 4-5 ani. Aşa dădeam posibilitatea spumantului să evolueze în sticlă, ceea ce îl făcea cu adevărat spectaculos.

Aici la Zarea, l-am cunoscut pe maistrul Frantz Eberhard, un profesionist desăvârşit. Frantz, făcuse prin 1910 şcoala de maiştri enologi la Visbaden, Germania. Ca tânăr enolog s-a angajat la un magazin de vinuri din Elveţia ce comercializa şi îmbutelia vinuri la sticle lucrate manual, ceea ce reprezenta o premieră la acea vreme. A venit în România la insistenţele prinţului Ştirbei, fiind oenologul personal al prinţului. Odată cu participarea României la primul război mondial, Frantz a fost expulzat din ţară, fiind mobilizat de autorităţile militare germane şi repartizat ca marinar în 1916 pe un vas de război ce aproviziona corpul de armate germane staţionate în Bulgaria. După bătălia de la Turtucaia, vasul lui Frantz a început să facă curse regulate de aprovizionare cu materiale de război pe ruta Constanţa-Istambul. După 1918, Frantz Eberhard se căsătoreşte la Constanţa, cere cetăţenie română şi se angajează ca maistru la fabrica de şampanie Mott.

După 23 august 1944, preferă să rămână în România şi se înscrie în partidul comunist, devenind printre primii activişti de la Zarea. De altfel aşa a şi scăpat de expulzare, deoarece după război ruşii trimiteau în Siberia cetăţenii de origine germană sub acuzaţia de colaborare cu duşmanul nazist. Criticat într-o şedinţă de partid că ar fi pălmuit un muncitor pe vremea regimului burghezo-moşieresc, neamţul ar fi replicat: „Da, este adevărat, dar a fost spre binele său, altfel patronul l-ar fi dat afară. În plus, ce mai contează o palmă între tovarăşi, dacă a fost dată din dragoste tovărăşească?”

În 1956 când l-am cunoscut, neamţul de la Zarea avea tot timpul sub birou o „baterie“ de vin formată din 8-10 sticle, pe care le consuma pe parcursul unei zile de lucru, fără să fie însă nici o clipă beat. Era un tehnolog şi un profesionist de înaltă clasă, care a format multe generaţii de lucrători şi chiar de ingineri.

Nici vinurile nu mai sunt ca altădată

– Domnule Jurubiţă, cum erau vinurile de altădată, sau care a fost cel mai bun vin pe care l-aţi întâlnit în cariera dvs.?

– Este greu de spus. Vezi tu, vinurile sunt ca femeile. Fiecare este deosebit în felul său. Dar, ca să confirm regula că prima iubire nu se uită niciodată, pot spune că cel mai bun vin pe care l-am băut a fost un cupaj realizat la Odobeşti, prin 1974, din Grasă de Cotnari şi Frâncuşă. Acel vin avea o „catifea” fantastică. Prin amprentele sale gustative unice, îţi crea aceeaşi satisfacţie ca la mângâierea unei catifea de calitate. Pe parcursul carierei mele mi-au mai atras atenţia câteva vinuri, dintre care reţin un Merlot de Dealu Mare, un Traminer de Blaj, un Muscat Ottonel de Târnave (Jidvei).

Image

– Ce reproşaţi vinurilor actuale?

– Sunt prea fade, prea lipsite de personalitate. Nu au maturitate, nu au mister. Vezi tu, vechii podgoreni din perioada interbelică făceau cu adevărat vinuri mari. Vinurile erau „uitate” în budane trei-patru ani până să fie scoase la comercializare. Acum, abia dacă trec câteva luni de la fabricare până la comercializare.

Gestionarii comunişti, pe lângă faptul că marea majoritate erau analfabeţi, nu erau traşi la răspundere decât pentru cantitate nu şi pentru calitate. Se turna dioxid de sulf cu găleata, fără nici un fel de responsabilitate. Asta a distrus tradiţia viticolă românească. Din păcate, această mentalitate păguboasă a supravieţuit până azi la unii producători.

Noroc că în ultimii ani lucrurile au început să se mai îndrepte. Piaţa a devenit mai pretenţioasă, iar consumatorul de vin a devenit mai elevat şi mai atent la detalii.

Nu poţi să nu te desparţi cu nostalgie şi părere de rău de nea Jean, la gândul că încă atâtea lucruri deosebite nu au fost rostite. Dar asta este altă poveste. Pe data viitoare maestre!

 Image

(Interviu realizat în iunie 2008, pentru „Wine & spirit club” de dr. ing. Cătălin Galan)

Advertisements

3 Responses

  1. da un vin alb tot beau :))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Camelia Radulian

Poezie si proza

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d bloggers like this: