Secvenţe din cotidianul medieval: producători de vin şi de bere, cârciumari şi clienţii lor


La un pahar mare de vin ieftin (că altceva nu îmi permite buzunarul găurit), am răsfoit o cărţulie mică, dar scumpă (că altceva nu pot citi). Periind limbajul arhaic şi citatele latineşti, ori ungureşti, am descoperit un text de o savoare aparte. Exact ca cea a vinurilor mari, după ce le decantezi…

E vorba despre mai degrabă broşura „Din istoria economică a oraşului Cluj în veacul XVI”, publicată la Cluj, în 1947, de migălosul cercetător Alexandru Doboşi. Este un nume azi uitat, pe nedrept ca multe altele, deşi în urma lui au rămas lucrări extrem de bine documentate. Cea mai sus citată, sau „Românii din Maramureş” sunt numai câteva exemple.

Revenind la textul care m-a făcut să uit cât de slab a fost vinul cu pricina, el reprezintă un comentariu al Ordonanţelor orăşeneşti cu privire la vânzări şi cumpărări, precum şi al aşa numitelor Constituţiuni municipale, emise de edilii Clujului în veacul XVI. Pornind de la Constituţia municipală din anul 1537, cea mai veche, se merge până la cea din 1595. Printre rândurile redactate într-un limbaj mai greu accesibil azi, transpare viaţa cotidiană a cetăţii, atât de vie, dar şi atât de complicată. Un loc aparte în viaţa oamenilor îl avea vinul, dovadă aplecarea legiuitorilor de atunci asupra producerii, comercializării şi consumului său.

Comerţul cu vin, desfăşurat sub jurământ

Dispoziţiile anului 1560 se ocupă exclusiv de cei care desfac vinul producătorului. Cei care aveau vin de vânzare erau obligaţi să ceară judelui (biró) un vânzător. Şi nu oricine putea vinde vin, ci numai cei care erau înscrişi într-o listă. Nu era simplu, aşa cum se crede azi, să vinzi vinul. Comerţul cu divina licoare era strict reglementat. De exemplu, „care vânzător începe un vin, nu poate pleca până când nu se termină vinul”. Judele îi punea pe vânzători să jure că „vor măsura adevărat, vor vinde adevărat, vor da preţul vinului proprietarului”. Cine afla despre un vânzător „nejurat”, avea obligaţia civică să anunţe imediat pe jude. Nici un vânzător nu trebuia să permită cuiva să plece cu vinul, fără să-l fi plătit.

Imagine

Nimeni nu putea vinde două feluri de vin sub aceeaşi firmă (licenţă), sau după unul bun să  măsoare unul mai slab, sau să amestece unul bun cu altul prost, sau – Doamne fereşte! – cu apă. Pedeapsa era o amendă de doi florini (foarte mare). Numai după ce vindea tot vinul, negustorul avea dreptul să îşi retragă firma. Dacă dorea să înceapă alt vin, putea să îşi fixeze iar firma numai după un ceas.

Cine dorea să-şi desfacă vinul prin vânzător, era obligat ca înainte cu „două săptămâni, sau o săptămână, sau trei zile, să-şi măsoare vinul prin persoane oficiale (judecătorii pieţelor)”. Aceştia notau pe buţi cu cretă roşie numărul vedrelor  şi aplicau  şi pecetea lor. Pentru acest serviciu, plata lor era de patru bani de fiecare bute. Cine însă  îşi vindea vinul prin ai casei,  sau prin slugile sale, sau el însuşi, nu era obligat a măsura vinul, nici a sigila buţile. Şi asta deoarece hotărârile amintite mai sus tindeau „numai la aceea, că dacă vânzătorii prin risipa lor, sau îndemnaţi de alte gânduri, ar cauza pagubă proprietarului, acesta să poată lua paguba de la vânzători”.

Buna reputaţie, obligatorie pentru negustorul de vin

Dar peste un an, la 1584, în legătură cu judecătorii pieţelor (controlori) din nou se tratează despre vânzătorii vinului. Se repetă dispoziţiunile anului precedent, se adaogă numai unele lucruri ca de ex. să fie pedepsit acel proprietar, care va angaja alt vânzător decât cel fixat de controlor, de altă parte  şi vânzătorul desemnat pentru un proprietar, dacă ar refuza să meargă acolo, să fie închis în colivie pe trei zile.

Imagine

Vânzătorul nu avea voie să cumpere vin pentru a-l vinde cu câştig şi nici nu putea să ia mai mult de 25 de bani de la fiecare vin mare sau mic. În plus, „faţă de ieftinătatea de azi, trebue să vândă patru zile”. Grea viaţă, cu atâtea restricţii…

Alte măsuri se refereau la moralitatea, sau buna reputaţie a vânzătorului. Despre acesta se spune că trebuie „să fie bine examinat, numai să nu fie vagabond, ci cu proprietate, dar înainte de a fi angajat să dea controlorului 50 dinari,  iar acela care ar lăuda un vin sau ar huli altul, să fie pedepsit cu un florin. De asemenea, legea impunea să fie pedepsit  şi proprietarul de vin care, fără permisiune, ar angaja un astfel de vânzător. Negustorul de vin care ar cauza pagubă proprietarului, „să fie obligat să restituie paguba imediat, iar dacă n-ar avea bani, să i se vândă lucrurile”. Fiecare comerciant de vin trebuia să aibă o cupă  bătrână (öreg kupa = un pint = 2 itţie = 12 decilitri),  trei pâlnii şi alte lucruri necesare vânzării vinului.

Ordonanţele anului 1595, la art. 8. se ocupă din nou de vânzarea vinului. Nu era permisă vânzarea după orele opt seara. Cine era prins că vinde era admonestat de decurion. Dacă totuşi continua, acesta îl reclama căpitanului care, la rândul său îl denunţa sfatului.

Cârciumarii şi clienţii lor

Fiecare crâşmă cu emblemă (firma care era, pe atunci, un soi de licenţă) trebuia să dea către biserică, în fiecare duminică, vin de câte un filer, din care să se facă cuminecătura, iar ceea ce ar fi prisosit, era destinat caplanilor (preoţi ajutători). Sancţiunea pentru nerespectarea acestor dispoziţii era aspră: „care dintre vânzători n-ar respecta aceste dispoziţiuni, să fie închis în turn”.

Pe acea vreme se vindea mult vin, aşa se explică  că o preocupare continuă a conducătorilor oraşului era reglementarea permanentă a vânzării lui. În 1583 se aduc din nou dispoziţii privitoare la cârciumi. Crâşmarii, sau oamenii lor, nu puteau vinde, sub nici o formă, nimic în afară de băuturi. Nici „pâine, mâncare, sau orice fel de aliment, sub nici o formă”. Dar dacă oameni buni ai lor, sau vecini „ar duce carne, sau peşte cumpărat pe banii proprii”, acestea puteau să fie fripte în cârciumă. Cine îndrăznea să încalce aceste hotărâri, era amendat cu preţul vinului vândut. Din amendă, două  părţi erau ale oraşului, iar una a celui însărcinat cu efectuarea controlului.

Imagine

Ei, pe atunci, în relaţia cârciumar – client, se practica adusul mâncării „la pachet” în crâşmă. Astăzi, lucrurile stau taman invers. Nu e masă organizată – botez, nuntă, cumetrie, parastas – unde clientul să nu pretindă să îşi aducă el vinul, restaurantului rămânându-i în sarcină mâncarea. Sunt convins că un cârciumar cu experienţă de azi, cântărind care din cele două variante e mai eficientă şi care este mai păguboasă, va concluziona înţelept: şi-aşa-i bine, şi-aşa-i bine, cum o dai, ca dracul vine!

În fine, cel puţin, în 1595, clienţii care după ora 20 strigau, sau înjurau, precum şi acei care duminica, în timpul slujbei, făceau beţii, erau aspru pedepsiţi, fiind închişi într-o colivie atârnată în piaţa publică (calodă). Mai ales dacă erau necăsătoriţi şi n-aveau proprietate în oraş. Feciorii care „băteau” crâşmele, precum  şi fetele care stăteau la casa cuiva lenevind, de asemenea erau închişi în „calodă”.

Producătorii necinstiţi, sub pedeapsa pierderii capului şi a averii

În 1585 apar şi unele dispoziţii foarte necesare care stabileau preţul muncii prestate de lucrătorii din vie. Fireşte, atunci o făcea sfatul oraşului care, prin organele sale, fixa plata muncitorilor. Nimeni nu avea voie să plătească mai mult, nici măcar, cum făceau unii, să le dea şi de mâncare. Presupunem că muncitorii de la vii erau foarte căutaţi, de aceea unii proprietari de vii căutau să-i atragă oferindu-le şi de mâncare.

Imagine

În 1592, mulţi cetăţeni ai Clujului aveau vii în hotarul comunelor Feneş şi Mănăştur, sau la marginea hotarului Clujului către aceste comune. Se vede că în viile acestor cetăţeni se producea vin mai bun decât în viile celor ce locuiau în comunele menţionate. De aceea, cetăţenii clujeni aveau obiceiul ca, după ce transportau vinul lor propriu la Cluj, să cumpere pe bani must mai slab, deci mai ieftin, de la locuitorii comunelor amintite, pentru ca din acesta să dea dijma către municipalitate. În afară de aceasta, unii cetăţeni clujeni obişnuiau să ridice teascuri la hotarele comunelor mai sus pomenite  şi tescuiau cu ele, în parte pentru localnici, aducând astfel în Cluj spre vânzare ceea ce se numea „vin străin”. De aceea, oraşul dispune ca „de acum înainte nimeni să nu dea dişmă din mustul cumpărat de la feneşeni  şi mănăştureni, ci din via lui proprie, nici să nu tescuiască cetăţenii clujeni struguri pentru cei amintiţi sub pedeapsa pierderii capului şi a averii”.

Din cele de mai sus reiese că în veacul al XVI-lea erau foarte răspândite viile spre Feneş şi Mănăştur, ceea ce nu mai este cazul în timpul de faţă. Este foarte interesantă motivarea dispoziţiunilor privitoare la vin  şi teascuri: abuzurile sunt considerate ca acte îndreptate împotriva libertăţii oraşului.

În legătură cu viile, încă de la 1589, s-a stabilit că cine are vie în grădină, lângă casă, „dacă ar avea numai cincizeci,  şasăzeci, sau şaptezeci de vedre de  vin numai, nu trebue să dea dişmă”. Constatăm că, în anul menţionat, sfatul orăşenesc încuraja pe cetăţeni să-şi sădească vii pe lângă casă, pentru a înfrumuseţa oraşul. Pe la sfârşitul veacului, la 1592, se dau unele dispoziţii cu privire la datorii, spunând că cine  şi-a amanetat casa, via, moşia, argintul, sau aurul (în această ordine), atunci executarea creanţei să se facă asupra acestor lucruri. Concluzia: pe atunci, via era mai de preţ ca aurul!

 

Berea, o scurtă paranteză

În anul 1595 se reglementează şi fabricarea berii. Se vede că, alături de vin, se consuma şi multă bere. Ordonanţa din anul amintit spune: „iar berea s’o fiarbă cetăţeni ai oraşului, dar s-o fiarbă bine şi să nu dea măsura mai scumpă decât doi bani; berea s-o fiarbă până atunci, nici să n-o înceapă, ci mai întâi controlorii pieţelor să stabilească dacă valoreză doi bani sau nu”. Este înteresant că sfatul aminteşte şi că, mai înainte, nu orice cetăţean avea voie să fiarbă bere, ci numai meşterul de la spital. Din acel moment însă, fiind mai mare nevoie de bere, se admitea ca oricare cetăţean să poată face bere. În ceea ce priveşte vânzarea berii din miere, se stabilea ca o măsură să fie vândută cu cel mult zece bani. Cine ar fi vândut-o mai scump, urma să fie pedepsit cu zece florini (enorm!).

Comerţul, slalom printre interdicţii şi derogări de la ele

În secolul al XVI-lea, Clujul lua o serie întreagă de măsuri faţă de străini. Dovadă că ceea ce numim noi azi controlul imigraţiei nu este nicidecum o invenţie a Uniunii Europene. Oraşul transilvan lua din timp măsuri ca nu cumva să sporească prea mult numărul străinilor. Legea prevedea ca nici un negustor străin să nu fie înscris în cartea oraşului, decât în cazul când cumpăra casă, sau alte imobile (art. 35). Mult mai sever, art. 38 din aceeaşi lege interzicea cetăţenilor clujeni să facă, indiferent sub ce formă, comerţ cu străini, sub pedeapsa decapitării şi a pierderii tuturor bunurilor. Totuşi, se întâmpla foarte des ca unii străini să stea în oraş fără a plăti dare. Acestora, dacă erau descoperiţi, li se luau toate bunurile.

Imagine

O măsură foarte interesantă, dar şi amuzantă azi, este cea cuprinsă în art. 37 care ne spune că cetăţenii oraşului, care nu erau căsătoriţi, erau somaţi ca „până la marţea lăsatului de carne să-şi ia soţie”. Dacă nu făceau aceasta, erau şterşi din cartea oraşului şi, în consecinţă, de atunci înainte nu puteau face negoţ, sub pedeapsa pierderii capului şi a tuturor bunurilor.

Cele mai interesante sunt însă, dispoziţiunile din acelaş an 1595 privitoare la vânzarea diferitelor lucruri pe piaţa Clujului. Înainte de toate, se stabileşte că nici un negustor străin (zis şi extern) să nu poată vinde nici un fel de articol oamenilor străini (sau dinafară), ci numai locuitorilor din Cluj, exceptând zilele târgului de ţară.

Miercurea nimeni nu putea cumpăra în piaţă vreun articol pentru a-l vinde cu câştig, ci numai cetăţenii oraşului pentru nevoile lor.

Joia de asemenea nici un străin nu putea cumpăra pentru negoţ decât după orele opt, atunci când erau arborat steagul. Nici vite nu putea cumpăra nimeni înainte de ora amintită, afară de măcelari.

O altă dispoziţie, care ne aduce aminte de apucăturile unor comercianţi de azi de a sabota preţurile maximale, suna astfel: „deoarece piaţa obişnuită are locul ei, de aceea nimeni cu nici un scop de a cumpăra să nu iase din oraş, înaintea lor (a vânzătorilor) pe drumuri, pentru a cumpăra grâu, ovăs, orz, orice fel de cereale, nici găini, gâşte, sau orice; dacă cineva ar cumpăra ceva, controlorul pieţii să le poată sechestra”.

Duminica nu se putea vinde nimic până după terminarea predicii şi a slujbei. Nu era voie nici măcar să se deschidă poarta prăvăliei. Dar şi pe atunci erau excepţii, aşa că un om „de frunte”, sau o persoană oficială putea să intre, cu ştirea judelui oraşului. În alte zile de sărbătoare, fiecare negustor trebuia să ţină închisă prăvălia, nu puteau vinde nicăieri în hotarul Clujului.

Advertisements

4 Responses

  1. Foarte bine scris si documentat; ca si clujean si iubitor de vin ma bucur sa aflu atatea detalii.

    • Mulţumesc pentru aprecieri! Asta este satisfacţia mea (din păcate singura): când pot bucura şi eu pe alţii cu informaţii interesante, nu numai când mă bucură alţii pe mine 🙂

      • Din pacate eu n-am timp si acces la atata informatie arhivistica, dar mi-ar place sa stiu mai multe despre viata de zi cu zi a locuitorilor din CLuj. Daca include informatii despre vinuri, cu atat mai bine 🙂

  2. Foarte interesant, si pe mine m-a preocupat pe blog istoria vinului (http://lucruribune.blogspot.ro/search/label/Istoria%20debu%C5%9Fonat%C4%83). In viitorul numar din revista Millesime trebuie sa aparea ceva despre istoria vinului din Transilvania.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Camelia Radulian

Poezie si proza

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d bloggers like this: