Gheorghe Dinică, doctor în bicarbonatul de sodiu (Dan Mihăescu – Restitutio II)


În numărul anterior al acestei plăcute şi gustoase reviste, promiteam să amintesc despre niscaiva cârciumi vestite din Bucureştii de altădată. Deci, să purcedem. La răscrucea Căii Moşilor cu bulevardul Carol, se afla cârciuma Fărămiţoaiei, care a ajuns cunoscută, după alt nume, până prin zilele noastre. Îi zicea: „La trei ochi sub plapumă”. Povestea ei poate fi aflată şi din cartea lui Alexandru Predescu „Dâmboviţa apă dulce”.

Cică într-o noapte neagră au năvălit hoţii în iatacul negustorului, l-au legat fedeleş şi l-au pus la cazne, să arate locul de păstrare al aurului său. Numai că a sărit nevasta lui, femeie frumoasă şi vitează tare şi i-a pălit zdravăn pe tâlhari cu făcăleţul, care, năuciţi, au luat-o la fugă, dar din păcate, unul dintre ei (trei au fost), a apucat să-i scoaţă ochiul stâng, cu şişul. Acuma, nu se mai ştie de ce dormea ea cu făcăleţul la capul patului, pesemne în vremea aceea, bărbaţii trebuiau atenţionaţi asupra obligaţiilor conjugale, contodent, în viul nopţii. Ferească sfântul să revină acest obicei, că mulţi am fi plini de vânătăi. Îndată a apărut şi noul nume al cârciumioarei, cu vad excepţional, fiindcă pe aici treceau bucureştenii în drum spre Moşi.

Deşi cu un ochi stins, crâşmăriţa se dovedea şi o bucătăreasă fără pereche, în pregătirea ciorbei de burtă, tuslamalei, piftiilor, cârnăciorilor trandafiri, scordoleaua de raci şi nişte sărmăluţe, care chemau vinul, repede, cum ne chemăm mama la primejdie. Şi vinul avea dichisul lui. Era adus din răcoarea beciului, pentru fiecare muşteriu în parte, ca să nu se trezească. De la a doua stacană, se iţeau lăutarii, zicând cu mare meşteşug, cântece care să-ţi facă inima, din roşie, albastră!

Vinul băut acolo, era luat din apropiere, tot de pe Calea Moşilor, de la cârciuma lui Gherghiceanu, care îl aducea din viile proprii. Cum îl făcea aşa de bun şi curat, nu s-a aflat până acum, în mileniul trei. Despre acest Gherghiceanu s-a scris că era un om sever, fără înţelegere pentru băutorii care întreceau măsura. Nu admitea în localul lui chefurile lungi, gălăgioase, nu servea clienţii gata afumaţi şi închidea taman de sărbători. Un personaj, dintr-o carte, spunea că „La Gherghiceanu nu e crâşmă, e farmacie, să vezi curăţenie! Vinuri ca la el nici la Paris nu găseşti, un om de mare cinste dar şi cu un mare cusur. La ora nouă seara închide, între unu şi patru închide, duminica închide. De Paşte închide, de Crăciun închide…fir-ar mă-sa a dracu’. Când ţi-e lumea mai dragă, el închide”. Peste ani, cârciuma lui Gherghiceanu a devenit „Restaurantul Odobeşti”, la care prietenul Jean Constantin, „Marele Blond”, se uita cu sete de vizavi, de la geamul apartamentului său. Cârciuma cealaltă, „La trei ochi în plapumă” a dispărut sub târnăcoape, într-o dimineaţă când primarul de atunci, Pake Protopopescu, a trimis oamenii primăriei să spargă Calea Moşilor, pe ambele laturi, pentru a o mări şi moderniza. Personal, cred că vestita noastră Cale a Moşilor, a rămas spartă de atunci, dar mult mai urâţită cu blocurile triste, de acum.

Ca nu cumva să înţeleagă cineva, că am o vârstă care mi-a permis să vizitez personal, toate locurile cu vin bun, despre care scriu, atrag atenţia că mai răsfoiesc şi eu câte o carte. Între două cănuţe de alb sec.

Şi atunci, haideţi să revenim la acest prezent confuz, cu lume multă şi oameni puţini. Dar dintre aceştia, vreau să-l pomenesc astăzi pe maestrul-prieten, Gigi Dinică, după mine, un actor la fel de mare ca Peter O’Tole. Dacă nu şi mai dihai! Am zis întotdeauna, că atunci când a venit acest om pe lume, a fost o inflaţie de daruri dumnezeieşti. M-am aflat de mai multe ori, în preajma lui, la o umbră de frapieră.

Imagine

Odată, mi-a fost dat să-l ascult cu o amplă disertaţie, glumeaţă, fireşte, despre rolul bicarbonatului de sodiu, în istoria omenirii. Subiect pe care a dovedit că-l stăpâneşte remarcabil, afirmându-se ca o autoritate incontestabilă în materie. După un pertinent expozeu, despre repartiţia bicarbonatului pe zone geo-politice, a trecut la indicii de folosire, în starea post machitorie, pe naţionalităţi, evidenţiind continentele cu consum precar, mediu, sau în exces. A subliniat şi rolul acestei pulberi, binefăcătoare, în viaţa unor mari personalităţi, la luarea unor hotărâri capitale, din istoria nouă şi veche, efectele benefice sau abstinenţa tragică, la momentul necesar. Au urmat exemple fără număr, fermecătoare prin ineditul lor, sau cutremurătoare prin realism. Iată câteva:

Josephine de Beauharnais (devenită madam Bonaparte), după o seară cu vinuri dulci (pe care meseriaşii le evită), vinuri în culori albe, gălbui, verzui, roze, roşii şi negre, deci multe, i s-a văitat de arsuri locotenentului Hipolyte Charles, mai tânăr cu nouă ani decât dumneaei şi subaltern al soţului plecat la oaste. Acest brav militar a ajutat-o cum s-a priceput şi astfel, împăratul, în loc să fie încoronat, a fost încornorat. Iată cum a fost tradus, un om atât de mare şi tare, fiindcă n-a păstrat în domiciliul conjugal o amărâtă de linguriţă de bicarbonat. Tragedia avea să se repete (pe alt plan) la Waterloo, când Napoleon a fost învins de Welington. Acesta din urmă, s-a făcut mangă, seara, cu whisky şi dimineaţa s-a protejat cu bicarbonatul aferent. Napoleon a băut coniac şi n-a luat, dimineaţa, praful binefăcător. Rezultatele s-au văzut. Iată cum se scrie istoria!

Sigur, exemplele au fost mult mai numeroase, dar înaintând spre o aproximativă contemporanietate, maestrul Dinică a pomenit şi marea bătălie de la Stalingrad. În această crâncenă încleştare, Hitler a demarat cu şanse minime faţă de duşmanul său, Stalin. Acesta fuma pipă (tutun gruzin, tare, negru), pe care îl însoţea cu vodcuţă albă, dură şi rece ca viscolul siberian. Dar – atenţie! – nu  uita să ia niciodată, dimineaţa, o lingură adâncă din praful salvator, adus din Georgia natală. Hitler n-a fost un mare băutor, cel mult o bere, două şi nu lua bicarbonat. Nici nu ştia să deosebească un praf de un alt praf. Dovadă, ultima lui zi de viaţă, când a luat împreună cu proaspăta-i soţie, cianură de potasiu, în loc de bicarbonat de sodiu. Argumente la fel de erudite şi exhaustive, s-au derulat până în acest prezent al neliniştilor noastre. Îmi pare rău că spaţiul tipografic nu ne permite, un parcurs mai amplu.

De fapt, nici la agapa cu pricina, disertaţia n-a ajuns la final, din pricina apariţiei a doi lăutari, mototoliţi, rufoşi, ca descarceraţi de la un accident de tramvai, care s-au repezit la marele actor: „Sărut mâna, maistre şi numai respect! Lasă-ne să-ţi cântăm, moca, fără nici o sponsorizare, tot ce vrea muşchii matale. De drag! Le ştim pe toate alea lumeşti, de se face inima ca ciunga de mestecat”. Repertoriul a fost anunţat alternativ, de cei doi artişti independenţi: ”Sanatoare, sanatoare, multă lume-n tine moare”, „Trece trenul printre munţi, încărcat cu deţinuţi”, „Vinde-ţi rochia şi un mantou, să mă scoţi de la bulău”, „Portofele, portofele, ai rămas fără lovele”, „Vino, fată, în deal la Cruce, să vezi duba cum mă duce”, „Într-o casă de paiantă, am iubit o bagaboantă”, „Dau cu şpriţu’, dau cu şpriţu’, până m-apucă sughiţu’”, „Mamă, decât mă făceai, mai bine un pom sădeai…”

Ăl mai voinic, dintre lăutari, l-a îmbiat pe maestru: „Zi, împărate, ce preferansuri ai, ce să-ţi cântăm?”

– Mozart! a răspuns Dinică, demn şi hotărât!

Pesemne, ştiţi şi dumneavoastră, că sunt oameni veniţi pe lume, ca să o facă mai frumoasă. Gheorghe Dinică este unul dintre ei! Dacă vreodată îl veţi auzi cântând „Sunt vagabondul vieţii mele”, să ştiţi că spune adevărul! Declară sub jurământ:

Dan Mihăescu, elev somelier

 (“Wine & Spirit Club”, decembrie 2008)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Camelia Radulian

Poezie si proza

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d bloggers like this: