Păstraţi-vă Hristosul, lăsaţi-mi-l pe Dumnezeu!


A fost o vreme în care aşteptam Sărbătorile cu sufletul înfiorat de nerostite taine. Exista pe atunci o anume sacralitate reală în modul de a sărbători. Retragerea în familie pentru savurarea în tihnă a bucuriei fiecărei sărbători avea rostul ei. Retras în matca familiei te apropiai mai mult de Dumnezeu.

Ei bine, odată cu intrarea în zodia comercialului excesiv, văd cum sentimentul ăsta se diluează, an de an, tot mai mult. În primul rând, nu pot să înţeleg – şi, ca atare, nu pot nici să accept – moda cretină de a sărbători Crăciunul în baruri şi discoteci, iar Revelionul în stradă, dârdâind de frig într-o mulţime amorfă, fără identitate clar definită. Sărbătorile astea, cândva într-adevăr religioase, însemnau prilej de cunoaştere şi de autocunoaştere. Acum sunt doar un prilej de exhibiţie şi de voyeurism, în funcţie de puterea de cumpărare a participantului. E prea multă minciună, prea multă falsitate, prea mult mercantilism, ca să nu fi început să îmi pun întrebări.

Isus a fost tras, pas cu pas, de lângă Dumnezeu, fiind aşezat tot mai vizibil în fruntea cohortei de agenţi comerciali ai mega-afacerii numită Biserică. Toată învăţătura pe care s-a clădit credinţa creştină (de fapt cultul lui Isus), a devenit un foarte eficient sistem de marketing ideologic. Legile care guvernează acest cult au rămas valabile numai pentru bigoţi, pentru fanatici. Din ce în ce mai mulţi oameni începem să ne punem întrebări. Şi asta se datorează în mare măsură însuşi popilor, indiferent de confesiune. La ortodocşi, am propria experienţă. Ştiu sigur că principalele slujbe ar trebui să fie gratuite: botezul, nunta, înmormântarea. Ei bine, nu mai este aşa. O biserică din ce în ce mai lacomă, nu numai că nu dă bani la bugetul de stat pentru afacerile pe care le deulează pe bani enorm de mulţi. Nu numai că suge anual cota parte din bugetul de stat la care cotizăm toţi, şi creştini, şi necreştini. Biserica taxează în numele inerţiei tradiţiilor şi aceste momente. Mie, personal, nici un popă nu a vrut să îmi boteze copilul, deşi le-am explicat că nu am bani, că de abia adun ceva pentru chirie şi pentru mâncare. Aşa că l-am lăsat nebotezat şi nu îi merge nici  mai bine, dar în nici un caz mai rău. Important, la urma urmei, e să devină OM! Când am decis să mă însor, a trebuit să intru în biserică, taxa fiind asumată în numele respectării unor tradiţii. Dar – ce să vezi? – nici nu mi-a mers bine în căsnicie. Când a murit tatăl meu, un popă din Câmpina a profitat de durerea familiei şi a luat taxa de două ori: o dată de la mine, a doua oară de la mama. Când mi-o veni vremea, mă gândesc foarte serios că nu trebuie să mă adăpostesc contra cost prin nu ştiu ce cimitir ortodox. O groapă poate fi săpată oriunde, dacă nu vor fi bani de crematoriu.

Hristos nu mai este demult unul. Există un Hristos al ortodocşilor care învie la o dată anume, altul al catolicilor, care învie la altă dată. Nici măcar naşterea lui nu va mai fi una. Anul trecut am văzut cum Papa a anunţat că nu 25 decembrie este data reală a naşterii lui Isus.

Nu contest că Isus este un personaj istoric marcant, dar nu e al meu. Aparţine altui spaţiu, altor tradiţii, unei alte spiritualităţi. Nu îl simt să îmi aparţină, după cum eu nu îi aparţin. Hristos a devenit o afacere din care trăiesc nu bine, ci excelent, toţi clericii. Nu am nimic cu Isus. Îi respect jertfa, înţeleg mesajul lecţiei sale de viaţă, doar că nu este al meu. Nu înţeleg de ce trebuie să mă închin necondiţionat unui cult importat, atâta timp cât el nu a adus nimic nou filosofiei de viaţă a străbunilor mei.

Sentimentul ăsta că închinându-mă la Isus, de fapt plâng la un mormânt străin s-a accentuat în special acum. O societate care i se închină majoritar se sprijină pe o biserică care în numele credinţei necondiţionate în acest personaj o mulge sistematic de toate resursele. Tare aş vrea să văd unde sunt banii donaţi de Vasile Stroescu pentru Catedrala Neamului. Şi nu a fost singurul care a donat sume mari, enorme, de-a lungul vremii. Tare aş vrea să văd ce fac şefii bisericii cu averile enorme adunate an de an, în timp ce popii cerşesc din uşă în uşă la fiecare sărbătoare. Societatea asta care se face de fapt că îl are pe Hristos în centrul spiritualităţii, îmi refuză sistematic dreptul la o slujbă. De ce? Ca să ajung să cerşesc supravieţuirea? Să ajung dependent de sarmaua azvârlită din când în când? De cât aşa viaţă, este mai decentă soluţia străbunului Decebal de a te retrage din ea. Că nu e de acord religia lui Isus cu sinuciderea? Şi cui îi pasă de ce crede o religie de import despre sinucidere? Este o religie a sclavilor. De asta nu vor popii să accepte sinuciderea ca pe exprimarea unei opţiuni: pentru că au nevoie de sclavi, pentru că în lumea lor nici măcar viaţa nu îţi mai aparţine.

Nu am cum să nu mă întorc spre învăţătura străbunilor, cea curată, neviciată de interesele celor care scuipă acum pe dreptul meu la o viaţă decentă. Era o credinţă mai pură, pe care mesgerii acestui Isus au preluat-o şi au distorsionat-o aşa cum le-a convenit. Totul pentru a putea controla masele cât mai bine, exclusiv în interesul lor.

Străbunii mei erau monoteişti cu mult înainte ca Isus să transmită că Dumnezeu este unul. Se închinau doar lui Zalmoxes. Dar erau şi henoteişti, adică recunoşteau şi alte zeităţi, numai că ele erau mereu subordonate Zeului Moş. Străbunii mei credeau în Renaşterea după moarte cu mult înainte ca Isus să fie importat aici. Credinţa era atât de puternică încât moartea era privită ca o sărbătoare, fiind percepută ca o eliberatoare trecere în eternitate. La moartea cuiva, petreceau, râdeau, se bucurau pentru trecerea celui răposat în eternitatea lui Zalmoxes. De când cu Hristos am învăţat să plângem ipocrit. De fapt, acum, e plâns nu cel plecat, ci se plânge egoist însingurarea celor rămaşi.

Cînd cultul lui Isus a fost importat în Dacia, el nu putea prinde rădăcini dacă nu s-ar fi suprapus, dacă nu ar fi căpuşat vechile sărbători, cele autentice. Cea mai importantă, Saturnalia, ţinută pe 25 decembrie, era de fapt o sărbătoare a renaşterii Soarelui, ziua fiind cea a solstițiul de iarnă. Prin insinuarea creştinismului, peste Saturnalia s-a aşternut presupusa Naştere a lui Isus. Spun presupusa, pentru că iată, însuşi Papa recunoaşte acum că nu atunci s-ar fi născut martirul iudeilor. Şi mai departe sărbătorile creştine au uzurpat şi au remodelat mesajul autentic al vechilor sărbători autohtone. De exemplu, Arezanul, sau Gurbanul viilor a devenit ziua Sfântului Trifon, înstăpânit ca patron al viilor pentru a putea fi acceptat de comunitate. În general, cam toţi sfinţii din Panteonul creştin stau pe câte o sărbătoare veche dacică, zisă azi pâgână.

Pretinsă religie a toleranţei, cultul lui Isus s-a dovedit a fi un cult extrem de intolerant. În numele lui au fost cucerite şi distruse popoare şi civilizaţii, în numele lui s-au clădit regate şi imperii pe temelii de pogromuri. Nu pot să cred că asta a visat adevăratul Isus, evreul martirizat la Ierusalim, în numele unui vis în care credea.

Spre deosebire de Isus, Dumnezeu a rămas unul. Acelaşi de la începutul lumii, acelaşi pentru toţi oamenii. Etimologic, cuvântul desemnează clar pe Domnul Zeilor, pe stăpânul zeilor, pe cel de deasupra tuturor. Este o entitate, cea primordială. Este o forţă, cea supremă. Străbunii mei îi spuneau Zalmoxes, nume care a ajuns la noi pe filiera greacă. Aşa a auzit urechea lor rostirea dacilor şi aşa au transliterat. Ştiut fiind că grecii transformau „ş”-ul, pe care nu-l puteau pronunţa, în „x” şi că aveau obiceiul de a greciza orice denumire prin sufixarea cu „s”, „is” şi „es”, putem lesne afla cum pronunţau străbunii daci numele lui Dumnezeu: Zeul (Zăul) Moş. Sensul este acelaşi pentru că „moş”, unul din puţinele cuvinte recunoscute ca fiind autentic dacice, asta însemna: stăpân. De la el au derivat mai târziu cuvintele „moşie” (proprietate stăpânită) şi „moşnean” (stăpân al locului, pământean). Deci Zalmoxes era Stăpânul Zeilor, Dominus Dei, Dumnezeu.

Ca atare, voi, cei care nu mai aveţi nevoie de mine, cei care îmi refuzaţi dreptul la o viaţă decentă în lumea voastră, luaţi-vă Isusul înapoi. Închinaţi-vă la el şi continuaţi să aruncaţi în punga popilor milogi banii pe care eu nu am voie să îi câştig în mod decent. Mie îmi este de ajuns Dumnezeul strămoşilor mei. Zalmoxes, Zăul Moş, Este mult mai bun, mai conciliant. Sunt sigur că mă va primi înapoi, în spaţiul primordial din care am venit, indiferent de felul în care voi pleca de aici. Şi la fel de sigur sunt că o bună parte din cei care m-au cunoscut pe aici, vor râde la plecarea mea. Unii de bucurie că am trecut dincolo, alţii de bucurie că au rămas aici fără mine.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d bloggers like this: