România enoturistică, o alegere deocamdată virtuală


“Romania, the land of choice!”, un slogan care a stârnit patimi şi controverse poate mai mult decât merita. Sincer, sloganul, fără a fi unul excepţional, nu este însă nici unul rău. Adică am văzut altele mult mai nefericite. Problema nu este asta, ci aceea că resuscitarea turismului naţional a început de la coadă. Avem un slogan în spatele căruia lipseşte susţinerea unei infrastructuri competitive, a unei gândiri coerente. Lipseşte o strategie de dezvoltare a turismului la nivel naţional. Am convingerea că de aici ar fi trebuit începută reconstrucţia turismului naţional. Acum vreo patru ani, pe când “Lenuţa de pe uliţă” era ministru la Turism, am publicat articolul de mai jos în revista de vinuri pe care o făceam pe atunci. Iată că anii au trecut şi singurul lucru care s-a schimbat este că revista “a murit”. În rest, dincolo de tăcerea nesimţită a tuturor miniştrilor perindaţi pe la Turism, nimic nu s-a schimbat.

Dar iată textul cu pricina. Verificarea actualităţii lui e la îndemâna oricui merge pe Valea Prahovei, sau spre Drăgăşani.

Ceea ce avem noi acum în materie de imagine a acestui sector atât de important seamănă mai degrabă cu o oglindă spartă ale cărei cioburi cineva încearcă să le lipească la loc. Câteva iniţiative, evident private, sunt risipite haotic pe harta ţării. Între ele, imense goluri anulează orice eforturi de a atrage valurile visate de turişti. Drumuri distruse, aflate într-o interminabilă reparaţie, restaurante cu meniuri croite lăutăreşte, după ureche, şi cu liste de vin în care nu regăseşti, cu rare excepţii, decât „xeroxatele” vinuri industriale. De promovarea specificului local încă nu s-a auzit. Şi, pentru a ieşi din generalităţi, exemplificăm concret cu experienţa tristă pe care am avut-o în cele două zile de vacanţă, de 1 şi 2 mai. Sperăm că autorităţile cu atribuţii în domeniu vor da semne că doresc într-adevăr să schimbe ceva.

Turismul enologic, în faza de fermentare necontrolată

În România, ţara în care, de câţiva ani, se flutură festiv, pe la ocazii, sintagma „vinul – brand de ţară”, iată că avem nevoie de un alt brand naţional. De astă dată unul turistic. Şi care va costa ceva, nu glumă! O fi bine, o fi rău? O fi necesar acum, în această fază?

În căutarea unui răspuns, în zilele de 1 şi 2 mai ne-am pus în postura de turişti la noi acasă, aşa cum ne îndeamnă doamna ministru Udrea. Un îndemn la care subscriu, măcar din solidaritate cu puţinii agenţi autentici din turismul naţional. Dezamăgirea a fost însă una enormă, indiferent că am ales traseul Bucureşti – Drăgăşani (pe 1 mai) sau cel Bucureşti – Braşov (pe 2 mai). Cele două opţiuni au fost determinate de renumele celor două podgorii – Drăgăşani şi Dealu Mare. Am vrut să vedem cam ce poate oferi România unui pasionat de enoturism.

Ei bine, rezultatul este dezastruos. În primul rând, chiar dacă, printr-o întâmplare, găseşti vreo cramă care să aibă porţile deschise oricărui călător curios să îi cunoască produsele (deşi, în periplul nostru, nu a fost cazul), este o mare problemă să găseşti şi un loc unde să rămâi peste noapte. Cât despre găsirea unui restaurant decent, care să ofere preparate cu specific local, aici ai nevoie de o şansă mult mai mare decât cea necesară aflării celor şase numere norocoase de la Loteria Naţională. În cel mai fericit caz, poţi găsi ceva cât de cât acceptabil, dar la distanţe apreciabile, de circa 40-60 kilometri de la crama cu pricina.

În rest, nu văd care ar fi turistul întreg la minte să bată 150 – 180 de kilometri până într-o regiune cu faimă vitivinicolă doar ca să admire poarta închisă a unei crame, să mănânce eterna ceafă de porc cu cartofi prăjiţi şi să bea unul din vinurile industriale pe care le găseşte fără nici un efort şi la buticul din colţul blocului. Mai ales că totul este la preţuri nejustificat de mari.

Nu am văzut nicăieri, în acest trist 1-2 mai, măcar un producător de vin sau măcar un restaurant care să promoveze sărbătoarea naţională de Armindeni, aşa cum se cuvine, cu o cană de vin pelin şi cu nişte preparate deosebite, altele decât cele pe care mi le permit şi eu în bucătăria personală. În fine, multe nu am văzut. Dar, mai ales, nu am văzut turism enologic. Şi, de fapt, nu prea am văzut turism, în afara declaraţiilor de bune intenţii afişate de oficialităţi la televizor.

Drăgăşani, mon amour, mai nimica primprejur

Primul drum l-am făcut la Drăgăşani. Sunt circa 180 de kilometri, pe care îi faci cam în trei ore. Degeaba intervin cei 110 kilometri de autostradă cu limita ei de 130 km/oră, că până ieşi din Bucureşti, pierzi acest avantaj. După Piteşti, apucând drumul Slatinei, parcă începe să te roadă curiozitatea turistului.

Ai vrea să vezi ceva nou, să cunoşti mai bine această regiune. Nu zic că nu or fi obiective prin jur, dar nici un indicator nu te îndrumă spre aşa ceva. Am auzit cândva că ar fi pe acolo o podgorie vestită, cea a Ştefăneştilor. Şi ce dacă? Nimeni din administraţia locală nu are nevoie de banii turiştilor dornici să o vadă. Or fi şi mănăstiri, şi muzee, şi niscaiva situri istorice. Or fi… Nici o primărie nu are măcar un punct de informare turistică. Pe tot traseul nu găseşti anunţate decât obiectivele de interes „tiristic”, adică prăfuitele cârciumi „de şosea”, acolo unde câteva „hostesse” obosite aşteaptă afară clienţi suficient de hămesiţi ca să nu le vadă sluţenia şi unde oferta dinăuntru nu depăşeşte „neşte mici cu neşte cartofi prăjiţi”, ori – cum altfel? – nelipsita ciorbă de burtă. Dacă întrebi de vin, posesorii ilegali ai titlului de chelner răspund stereotip, la unison: „avem roşu şi avem şi alb”. De care? Mai contează?

Imagine

Imagine

Spre surpriza noastră, aproape de Scorniceşti, am avut şi o revelaţie oarecum plăcută. Pe partea dreaptă, indicatoarele te îndrumă spre Hotelul „President”, al cărui restaurant arată incredibil de bine. I-ar sta bine şi în Bucureşti, atât este de elegant. Îi spune „President”, pentru că acolo trăgea, pe când era doar o casă de oaspeţi a defunctului PCR, însuşi Nicolae Ceauşescu. Actualii patroni au avut inspiraţia să conserve – ce-i drept, mai la fereală – chiar şi stema cu secera şi ciocanul. Dacă şi serviciile ar fi la nivelul imaginii, locul ar putea face o carieră magnifică. Din păcate, nu tot ce e trecut pe listă este şi disponibil (apropos, cei de aici nu ştiu încă diferenţa dintre „dish” şi „relish”), cafeaua (la care ne-am încumetat) este cam apă chioară, iar selecţia de vinuri, deşi bună, nici nu e prezentată profesionist, nici nu include vreun vin local. Şi când te gândeşti că până la Drăgăşani, ori până la Sâmbureşti nu sunt decât vreo 35-40 de kilometri… Oricum, Hotelul „President” este singura unitate de turism de pe acest traseu la care merită să opreşti.

Imagine

Imagine

Ajunşi în Drăgăşani, urmează lanţul de deziluzii. Cu excepţia cramei de la Prince Ştirbey, care an de an îşi sărbătoreşte renaşterea, tradiţional, exact pe 1 mai, în toată regiunea nu găseşti nici o altă cramă cu porţile deschise pentru eventualii turişti. Unul din invitaţii baronilor Ileana şi Jakob von Kripp ne-a şoptit complice că la unul din vecinii lor, tot podgorean, e posibil să nimerim la altă petrecere cu grătar de 1 Mai. Dar nu asta ne interesa. Nu cred că un turist pornit să dea curs demersului ministerial de a încuraja turismul autohton ar fi încântat să găsească oferte de tip favoare, făcute confidenţial.

Şi când mă gândesc câte nu ar fi de văzut în micul Drăgăşani, care a izvodit atâtea mari personalităţi, poeţi, scriitori, generali, politicieni şi, desigur, creatori de vinuri. Nici un muzeu deschis. Restaurantele (două de toate) resping orice turist prin oferta lor ultrabanală şi fără nici o aromă de specific local. Hotelul (unic în localitate) te alungă de la intrare cu aerul său vetust de „gostiniţă” sovietică. Nu ai ce face decât să te întorci la Bucureşti, dezamăgit şi purtând în amintire doar ospitalitatea echipei de la Ştirbey. Din păcate, aceasta nu este inclusă în nici un program turistic.

Pe Valea Prahovei, călător prin judeţul „Coca-Cola”

Poarta de intrare în arealul Dealu Mare continuă să fie străjuită cu aroganţă, cu tupeu şi, mai ales, cu nesimţire crasă de acel brand imbecil despre care am mai scris: „Casa Vinului Coca-Cola”. Regret limbajul la care sunt silit să recurg, dar este singurul care poate fi asociat acestei manele publicitare de un prost gust greu de egalat.

Imagine

Posesoare a unui buget de marketing extrem de mare, Coca-Cola şi-a permis luxul de a împestriţa întregul DN1, din Ploieşti şi până la Braşov, cu reclamele sale, subliniate de stridenţa roşului aprins caracteristic. Îţi strepezesc privirea şi sunt atât de abundente încât, mie unuia, mi-au trezit reacţii adverse celor scontate probabil de strategii de marketing. Însă, la urma urmei, este dreptul lor şi dacă au găsit atât de mulţi posesori de cârciumi şi bodegi dispuşi să facă un ban din afişarea acestei reclame, problema nu e la ei. Problema este la autorităţile judeţului Prahova, dar şi la cele naţionale, care nu fac absolut nimic pentru promovarea patrimoniului turistic local.

Despre această pretinsă Casă a Vinului Coca-Cola am mai scris acum câteva luni. Şi am discutat şi cu cei din conducerea SC Alcovin Măcin, de la Sarica Niculiţel, despre aberanta poziţionare fix la intrarea în arealul Dealu Mare şi despre şi mai aberanta asociere cu o băutură internaţionalizată până la depersonalizare. Rezultatul? Buticul Casa Vinului Coca-Cola a devenit ditamai restaurantul cu acelaşi nume cretin. Şi încă şi pus sub egida podgoriei Sarica Niculiţel. Această băşcălie la adresa restauraţiei este dotată, evident, cu un meniu îngrozitor de lipsit de personalitate şi care este scris – atenţie! – cu creionul, de mână. Incredibil! Oare din banii încasaţi din actul de prostituţie imagologică nu or fi găsit patronii ceva mărunţiş să scoată (fie şi la o amărâtă de imprimantă) aceste meniuri? Mai grav – şi asta ar fi bine să o ştie şi domnii de la Sarica Niculiţel – când am întrebat ce vinuri găsim acolo, în acea pretinsă Casă a Vinului cu statut de restaurant, am primit un răspuns absolut stupefiant: „avem vinuri pentru acasă!”. Am insistat, sperând că doamna îşi va reveni din starea de sedare. „Bine, dar ce fel de vin?”. „Aaa! Avem şi roşu, dar avem şi alb!”. No comment!

După ce ne-am enervat destul la acest prim popas, am continuat drumul pe firul DN1. La câţiva kilometri mai încolo de oribila locaţie amintită, reperăm pe partea dreaptă a şoselei o bornă care ar fi trebuit să imprime în memoria oricărui trecător că tocmai se află exact pe paralela de 450 latitudine nordică. Dacă te încumeţi să opreşti lângă maldărul de gunoaie ce o străjuieşte, de pe zugrăveala jupuită descifrezi cu greu că te afli la paralela… 40 latitudine nordică. Probabil că nici unui „gânditor” de branduri naţionale nu i-a trecut prin minte să scrie aici că asta este paralela marilor vinuri roşii, la nivel mondial, tot aici fiind plasat şi Bordeaux. Oricum, tot e bine că lângă acele gunoaie nu au făcut şi un restaurant. Nu de alta, dar precis ar fi scris pe bornă că ne aflăm la paralela „Coca-Cola”.

Imagine

În continuare, pe drumul spre Azuga marilor şampanii de la Rhein & Co, arar, am mai dat peste câte un indicator timid şi lejer ruginit spre „Drumul Vinului”, că atât a mai rămas din generosul proiect abandonat deja de ani buni. Ceva mai dese sunt indicatoarele spre un Muzeu cinegetic, din Posada. Mult mai ruginite – probabil că patina timpului ar trebui să fie un semn de bun gust – dar şi absolut inutile, dacă tot era închis.

După experienţa cu Sarica Niculiţel eşuată în Coca-Cola, am mai avut curaj să oprim spre a ne potoli foamea de-abia în Sinaia. Evident, într-un restaurant care nu avea enervanta reclamă la Coca-Cola, dar nici servicii pe măsura fiţelor staţiunii. Deşi am cerut somn la grătar (că fripturi de porc îmi fac şi singur, acasă), deşi nu a fost deloc rău, de tacâm de peşte nu s-a auzit pe acolo. Tacâmurile, alea care erau, datau cu certitudine din epoca apuselor IAPL-uri. Nu pricep de ce, la banii făcuţi din gros pe seama puhoiului de turişti revărsaţi săptămânal în Sinaia, şefii acestui restaurant (îi zice „Bucegi”) nu sacrifică o parte să îşi ia nişte tacâmuri şi veselă ceva mai contemporane.

Imagine

Nu zic să aibă neapărat pahare Riedel (la ce vinuri au listate, nici nu s-ar preta), dar ar putea măcar să se milogească la producătorii deja listaţi pentru niscaiva pahare de promoţie (a se citi „de pomană”). Iar cuţite şi furculiţe contemporane şi ieftine sunt stive în mai toate super, hyper, mega marketurile.

Imagine

În fine, oricum sătui, am ajuns şi la punctul terminus, în Azuga. Acolo unde, din fericire, pensiunea Rhein & Co a Cramelor Halewood mai şterge ceva din ruşinea mânjită cu roşu intens de Coca-Cola pe obrazul judeţului Prahova. Evident însă că – aşa, ca să nu fie totul roz, sau rose – şi într-un cap şi în altul de staţiune continuăm să fim întâmpinaţi cu „respectul pentru vin” al Cramelor Recaş. Mai are rost să te întrebi ce caută acolo, la punctul terminus al Văii Prahovei, dacă la intrare te întâmpină Sarica Niculiţel? Răspuns corect: nu! Singura întrebare care persistă este pe unde o fi, totuşi, Dealu ăsta Mare? Aşteptăm răspuns pe adresa redacţiei. Găsitorului îi oferim recompensă o sticlă de Coca-Cola!

Posibile explicaţii pentru oferta jenantă

Era firesc pentru nişte jurnalişti de vin ca în tentativa noastră de enoturism să urmărim oferta din listele de vin ale restaurantelor în care am avut curajul să intrăm. Jidvei, Murfatlar, Vincon, Cotnari… Rar, foarte rar, mai apare şi altceva. Să nu se înţeleagă că avem ceva contra acestor mari producători. Sunt vinuri corecte, unele chiar foarte bune. Dar de ce numai acestea? Şi de ce trebuie să mi se refuze dreptul de a opta, pe Valea Prahovei, de exemplu pentru vinurile din Dealu Mare? Nu am pretenţia să găsesc rarităţile de la Davino la orice cârciumă de pe marginea DN1. Dar ceva de consum curent de la Cramele Halewood se poate? Dar ceva de la Domeniile Urlaţi se poate? Ori de la Rotherfield, Tohani, Rotenberg? Fie şi ceva de la Rovit, dar ceva din regiune.

O posibilă explicaţie este că marea majoritate – infernal de marea majoritate – a patronilor sau directorilor de restaurante din ţară plutesc într-o inerţie vecină cu nesimţirea. Toţi stau comod în cârciumă, aşteptând să vină agentul de zonă cu oferta. Dacă tot primeşte la nas, de-a gata, de ce să se obosească să meargă de două ori pe an – o dată la Vinvest şi o dată la Bucureşti – să vadă ce mai e nou pe la saloanele naţionale de vin? Nu am văzut nici un astfel de personaj la nici unul dintre evenimente. Şi când îi întrebi de ce nu au şi altceva pe listă, îţi răspund tâmpeşte că „asta cere clienţii, asta luăm şi noi”.

Fals! Clienţii se mai şi educă. Dar pentru asta îţi trebuie în primul rând pregătire şi în al doilea rând dăruire. Restauraţia este o artă. Dacă vor să facă doar comerţ, mai bine şi-ar deschide un simplu butic, nu un restaurant. Chiar, oare câţi directori de restaurante din România s-or duce sau or trimite anual pe cineva la producătorii de vin cu bună reputaţie ca să contracteze comenzi?

Locaţii româneşti orientate spre enoturism

Miniş – „Wine Princess” – cramă, pensiune, ofertă completă (vizitarea cramei, masă, cazare, informaţii despre obiective apropiate). Deschis circuitului turistic.

Jidvei – SC Jidvei SRL – cramă, pensiune, ofertă completă (vizitarea cramei, masă, cazare, informaţii despre obiective apropiate). Disponibil doar pentru grupuri organizate din timp.

Stârmina – Vinarte – cramă, pensiune, ofertă completă (vizitarea cramei, masă, cazare, informaţii despre obiective apropiate). Disponibil doar pentru grupuri organizate din timp.

Drăgăşani – Prince Ştirbey – cramă, ofertă parţială (vizitarea cramei, masă, nu sunt posibilităţi de cazare). Disponibil doar pentru grupuri organizate.

Sâmbureşti (Castel Bolovanu) – cramă, ofertă parţială (vizitarea cramei, masă, nu sunt posibilităţi de cazare). Disponibil doar pentru grupuri organizate din timp.

Azuga – Cramele Halewood – cramă, pensiune, ofertă completă (vizitarea cramei, masă, cazare, informaţii despre obiective apropiate). Deschis circuitului turistic.

Urlaţi – Conacul Urlăţeanu – pivniţă, ofertă parţială (posibilităţi limitate de cazare). Disponibil doar pentru grupuri organizate din timp.

Urlaţi – Conacul dintre vii – hotel-restaurant, ofertă completă (degustări, masă, cazare, informaţii despre obiective apropiate). Deschis circuitului turistic doar cu programare.

Săhăteni – Domeniile Săhăteni – cramă, ofertă parţială (vizitarea cramei, masă, nu sunt posibilităţi de cazare). Disponibil doar pentru grupuri organizate din timp.

Cotnari – SC Cotnari SA – cramă, ofertă parţială (vizitarea cramei, masă, nu sunt posibilităţi de cazare). Disponibil doar pentru grupuri organizate din timp.

Murfatlar – SC Murfatlar SA – cramă, ofertă parţială (vizitarea cramei, masă, nu sunt posibilităţi de cazare). Disponibil doar pentru grupuri organizate din timp.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d bloggers like this: