Starea de antivot

E o stare şi asta. Ca oricare dintre stările de lehamite, de greaţă, de scârbă. Tot am auzit – şi încă o să mai aud până duminică (inclusiv) – debitarea îndemnurilor către turma de electori. Un fel de “dii Sura, dii Albu!”, cu precizarea că în aceste zile în locul biciului din spate, tracţiunea căruţei cu interese personale e asigurată cu promisiunea unei traiste de ovăz atârnată în faţă. Hai la vot! De ce? Ca s-o iei în bot, evident. Dacă ar fi prima oară ar fi scuzabil. Dar aşa…

Cel mai scârbos argument e ăla că dacă nu votez eu, votează altul în locul meu. Nimic mai fals! Asta ar fi fraudă electorală şi nu cred eu că preacinstiţii „catindaţi”, sau talibanii lor s-ar preta la aşa ceva. Dacă nu votez eu, e un vot exprimat mai puţin.

Sincer, l-aş da, dar nu am cui. Toţi, fără nici o excepţie, sunt preocupaţi strict de bunăstarea lor personală şi atât. Îi doare în cot că eu nu am bani ACUM pentru facturile la utilităţi, pentru mâncare, în fine pentru un trai decent. Îmi promit că DACĂ îi aleg pe ei, într-un viitor incert îmi va fi şi mie un pic mai bine. Asta e o probabilitate. Certitudine este că, dacă fac asta, lor le va fi extraordinar de bine într-un viitor foarte imediat. E la fel de cert ca şi faptul că eu voi trăi zilnic, încă patru ani, aceeaşi dramă a supravieţuirii prin prostituţie profesională, prin umilire.