Dorul de Acasă


Mi-e dor de tine Basarabie, aşa cum îi este dor drumeţului ostenit de umbra unui pom, aşa cum îi e dor abisului de lumină şi soldatului epuizat în lupte de pace. Pentru unii poate părea inexplicabil, dar mie mi-a fost dor de Basarabia, chiar înainte de a o cunoaşte, străbătându-i la pas satele şi monumentele naturii, cunoscându-i oamenii.

Şoaptele din spatele zidului de tăcere de la Prut

Deşi m-am născut în dreapta Prutului, de mic m-am conştientizat a fi basarabean. Pentru asta trebuie să îi mulţumesc bunicului meu dinspre tată, cel care, ţinându-mă pe genunchi, îmi povestea cu nostalgie cum ducea caii la apa Nistrului, tocmai din Săliştea Orheiului unde a copilărit. Poveştile astea, spuse la Câmpina, un orăşel din judeţul Prahova, unde se stabilise de prin 1935, dădeau Basarabiei dimensiunea unui tărâm de basm, unde ai vrea să ajungi deşi ştii că este imposibil. Probabil că acele povestiri ale bunicului mi-au generat reacţia, altfel inexplicabilă la un copil de clasa I-a, când am ieşit din clasă trântind uşa în nasul profesorului de limba rusă şi strigându-i că eu nu învăţ limba de hoţi. Norocul meu a fost că asta se întâmpla în 1969, imediat după acea Declaraţie de independenţă a lui Ceauşescu din 1968. La o săptămână după izbucnirea mea, toţi părinţii au solicitat conducerii şcolii înlocuirea limbii ruse cu altă limbă de circulaţie. Franceză, engleză, sau germană, orice numai rusă nu. Şi au şi obţinut acea schimbare.

Şi mai trebuie să îi mulţumesc şi tatălui meu, cel care atunci când aveam numai zece ani mi-a dat să citesc un material – secret pe atunci – scris de profesorul Constantin Giurescu şi în care se relata politica sovietică de mancurtizare a populaţiei româneşti din Basarabia prin manuale de istorie falsificată. Tot tata a făcut atunci rost de cartea lui Karl Marx, “Însemnări despre români”, scoasă la ordinul lui Ceauşescu, în acelaşi an, 1969. Îmi aduc aminte că am citit-o pe nerăsuflate, cu tentaţia “fructului oprit”, înainte de a citi romanele lui Jules Verne. Începuse lupta cu dominaţia Imperiului Roşu şi fracţiunea naţionalistă a comunismului românesc folosea ca arme chiar clasicii ideologiei cominterniste.

Pe faţă, în acei ani de până în 1989, în ziarele oficiale puteai citi despre relaţia “frăţească” dintre cele state, partide şi popoare. În acelaşi timp însă, la editurile din România de atunci apăreau tot felul de cărţi în care devenea din ce în ce mai prezent numele Basarabiei, interzis să fie chiar şi pronunţat în timpul ocupaţiei staliniste. Şi tot pe atunci, îmi aduc aminte cum, plimbându-mă prin Parcul Cişmigiu, ascultam povestirile unor pensionari, veterani ai Armatei Române, despre Basarabia. Unii fuseseră deţinuţi politici pentru crezul lor într-o Românie Mare şi faptul că începuseră să vorbească liber, chiar dacă încă în şoaptă, despre subiectul interzis până nu demult se datora şi politicii de discretă îndepărtare a Bucureştiului de linia Kremlinului.

Anii ’80, mult mai vocali

Ca urmare a liberalizării aparente a dreptului la opinie, în 1972, a fost marcat un alt moment incredibil, din păcate azi aproape uitat. Patru basarabeni au adresat un memoriu direct lui Ceauşescu, cerându-i sprijin pentru românii rămaşi în stânga Prutului, în RSS Moldovenească. Din păcate, frica faţă de Moscova şi-a spus cuvântul. Ion Stănescu, pe atunci şeful Securităţii, i-a trădat pe semnatarii memoriului direct lui Andropov, şeful KGB-ului. Şoltoianu, Usatiuc, Graur şi Ghimpu au fost arestaţi şi deportaţi în Gulag. Dar actul lor nu a rămas fără ecou, fiind comentat în România ca un act de eroism.

În paralel cu literatura publicată oficial, de prin 1980 circulau şi variantele xeroxate ale cărţilor interzise despre Basrabia. Şi asta chiar cu acordul tacit al Securităţii. În 1989, am primit de la gestionara unui anticariat de la Piaţa 1 Mai, primul număr al ziarului Literatura şi Arta. Îmi aduc aminte că l-am citit pe nerăsuflate şi aproape nu îmi venea să cred că fusese tipărit undeva în Imperiu.

Ultima răbufnire antisovietică a autorităţilor comuniste de la Bucureşti, la care am asistat ca martor, a fost chiar în 21 decembrie 1989, în intervalul de timp dintre destrămarea ultimului miting al lui Ceauşescu şi adunarea populaţiei la baricada de la Intercontinental. Printre oamenii care se adunau, încercând să forţeze barajele forţelor de represiune, se strecuraseră şi ofiţerii din rezidenţele KGB din România. Unii erau însă ştiuţi de Securitate şi atunci când erau reperaţi, erau scoşi în şuturi şi ghionturi din perimetrul fostei clădiri a Comitetului Central. Am asistat – mărturisesc, cu satisfacţie – cum a încasat-o colonelul Dumitru Diacov, ofiţer KGB, pe atunci cu “acoperire” de jurnalist  ITARTASS, iar ulterior  de preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova.

Vremea speranţelor

După 1989, s-au arătat şi roadele tuturor lucrărilor făcute până atunci, fie mai în şoaptă, fie mai vocal, după curajul şi posibilităţile fiecăruia. Pe 6 mai 1990, circa 1.200.000 de oameni treceau primul Pod de Flori să îşi regăsească fraţii. După aceasta, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil. Eram tentat să încerc să merg şi eu în Săliştea bunicului. Dar încă trebuia viză şi mi-am jurat atunci că nu voi merge Acasă cu viză. A urmat şi al doilea Pod de Flori. Apoi au început să apară în Bucureşti din ce în ce mai mulţi basarabeni adevăraţi, nu “turiştii” îndoctrinaţi cu care ne fericea Moscova până atunci.

Şi a venit şi momentul istoric, exploziv, al Independenţei Republicii Moldova, din 27 august 1991. Deşi eram la serviciu, am mers undeva în apropiere, la un restaurant de lângă biserica “Sf. Gheorghe”, din centrul Bucureştiului, unde era un televizor dat la maxim. Se transmitea în direct votarea în Parlamentul moldovean a Declaraţiei de Independenţă. Când s-a anunţat rezultatul, clopotele bisericilor din Bucureşti au început să bată a sărbătoare. Toţi eram în picioare, cu ochii în lacrimi de bucurie. Gândul îmi era la bunic şi la tată, ambii trecuţi, din păcate, în lumea umbrelor. Şi totuşi, îi simţeam atât de aproape. Unirea părea atât de aproape…

Însă nu a fost să fie atunci. Ghearele Moscovei erau încă puternic încleştate şi pe puterea de la Chişinău, dar şi pe cea de la Bucureşti. Cozile de topor vehiculau zvonurile născute în laboratoarele de dezinformare ale KGB, subminând orice formă de exprimare a unionismului. Toţi liderii basarabenilor erau etichetaţi ca fiind…. kaghebişti, în timp ce în faţă erau împinşi pretinşi reprezentanţi ai unionismului care, ulterior, s-au dovedit a fi credincioşi defunctei URSS, devenită Federaţie Rusă.

Mă bucur şi azi că nu am ascultat acele zvonuri şi că mi-am ascultat vocea sufletului. Aşa am cunoscut în toamna lui 1991 primii basarabeni veniţi să urmeze la Bucureşti cursurile de diplomaţie, unii dintre ei rămânându-mi prieteni statornici până azi. Îmi aduc aminte cu plăcere că primul dar primit de la unul dintre ei, a fost o pungă cu pământ basarabean pe care am presărat-o pe mormintele din Câmpina ale bunicului şi tatălui meu. Studentul de atunci care mi-a făcut acest nepreţuit dar, se numea Iurie Reniţă şi azi este ambasadorul Republicii Moldova la Bucureşti.

Lecţia de memorie

În 1996 nu am mai răbdat şi pentru că deja se putea trece Prutul fără viză, numai cu buletinul, am mers întâia dată în Basarabia. Nu poate fi descris sentimentul trăit când am trecut întâia dată Prutul. Am înţeles atunci că pe nedrept i se spune “râul blestemat”. Vina nu o poartă apele, ci oamenii. După prima vizita eram deja decis. În 1997, când mulţi români îşi căutau o soartă mai bună în Occident, încăpăţânarea de orheian, transmisă genetic, şi-a spus iar cuvântul. Nu degeaba era o vorbă din bătrâni, “Vodă da, iar Hâncu ba!”. Am vândut apartamentul din Bucureşti şi am luat drumul Basarabiei. La Chişinău am avut şansa să lucrez de la început într-un colectiv de profesionişti ai cuvântului scris, în redacţia revistei „Natura”. O şansă dublă aş spune acum, pentru că acolo m-am format nu numai profesional, dar fiind singura revistă de ecologie şi turism, am putut cunoaşte Basarabia “pe viu”, cu cele mai frumoase colţuri şi cu cei mai frumoşi oameni ai ei.

Cutreierând Basarabia de la un capăt la altul, abia atunci am putut înţelege izvorul de energie care a alimentat Mişcarea de Eliberare Naţională în toţi anii de ocupaţie sovietică, dar în special în anii ’80. În primul rând am înţeles de ce ecologiştii au fost primii care au dat pornit lupta de afirmare a identităţii naţionale. În Basarabia, spre deosebire de alte spaţii, patrimoniul natural nu a fost văzut ca o entitate distinctă, ci întotdeauna a fost perceput ca cea mai reprezentativă parte a celui naţional. Protecţia naturii a fost dintotdeauna o prioritate a celor care au iubit până la sacrificiu pământul dintre Prut şi Nistru. În acelaşi timp în care în România era considerat un act de curaj să discuţi liber despre Basarabia, în fosta RSS Moldovenească ecologiştii se luptau la propriu cu sistemul represiv sovietic pentru a salva de la distrugere rezervaţia Saharna în 1986, sau Stânca Mare în 1988. Urmăriţi şi persecutaţi, unii au plătit cu ani buni de libertate, alţii chiar cu viaţa, aşa cum a fost Mihail Garaz. Dar nici unul nu a cedat şi nu a încetat lupta. Dimpotrivă, Mişcarea Ecologistă din Moldova a coagulat în jurul ei, nu numai specialişti în protecţia mediului, ci şi toate vârfurile din mediul artistic. Marele lor merit este că nu s-au mulţumit numai să lupte atunci ci au şi format noi generaţii de iubitori şi păzitori ai naturii. Datorită acestor eroi autentici, astăzi Republica Moldova se poate mândri cu un tezaur de monumente ale naturii de o valoare inestimabilă, unele fiind unice chiar şi în peisajul mondial: rezervaţii ca Pădurea Domnească, Saharna, Iagorlâc, Prutul de Jos, monumente ca Stânca Mare, peştera Emil Racoviţă, ansamblurile conac-parc, cu o remarcabilă arhitectură peisageră şi multe altele.

Ceea ce s-a întâmplat în 1991 reprezintă un moment istoric de referinţă, dar trebuie ca cei mai tineri să conştientizeze că ar fi fost o cucerire de moment dacă ecologiştii nu ar fi ştiut să rămână uniţi şi să continue lupta. Pentru că reprezentanţii ocupantului nu numai că nu au plecat, dar mentalitatea lor de a mulge de valori până la extenuare teritoriul Republicii Moldova s-a manifestat şi după obţinerea independenţei. Dacă nu ar fi fost ecologiştii moldoveni, azi nu am mai fi avut peştera Emil Racoviţă, nici codrii din Plaiul Fagului, nici pe cei ai Lăpuşnei şi ai Orheiului, iar toltrele Bâcului ar fi devenit o simplă amintire, la fel ca şi Cheile Draghiştei. Oricât am enumera însă aceste valori, oricât le-am descrie, ele nu pot fi însă înţelese – şi cu atât mai puţin spiritul basarabenilor – până nu le cunoşti prin propriile simţuri.

Aceasta este ferma mea convingere după cei cinci ani petrecuţi acolo, timp în care mi-am dat seama că tot ce se vorbea la Bucureşti despre Basarabia, doar din amintiri – sau, mai rău, din închipuiri – nu avea nici o legătură cu realitatea. Republica Moldova de azi, o parte a Basarabiei istorice, este un pământ pe care nu îl poţi cunoaşte decât străbătându-l. Iar efortul merită şi ar trebui făcut de fiecare român, măcar odată în viaţă.

Vremea faptelor

Am revenit în Bucureşti convins de acest adevăr şi decis să promovez aici, în măsura puterilor, valorile Basarabiei de azi. Sunt convins că trebuie să nu uităm trecutul, dar sunt la fel de convins că nu trebuie nici să rămânem cantonaţi definitiv în el, lăcrimând nostalgic pe amintirea a ceea ce a fost. Trebuie să nu uităm că Basarabia este, trăieşte în prezent şi are valori naturale şi umane care trebuie promovate acum. Numai cunoscându-i prezentul în egală măsură cu trecutul, numai atunci poţi iubi Basarabia, indiferent pe care mal de Prut eşti născut. Este remarcabil efortul făcut în aceşti douăzeci de ani de luptă continuă de colectivul redacţiei Natura, de cel al Mişcării Ecologiste din Moldova şi de cel al Asociaţiei Jurnaliştilor de Mediu şi Turism din Moldova. Dar el nu este suficient dacă nu este completat în primul rând cu efortul fiecăruia dintre locuitorii Basarabiei. Este important ca mesajele revistei Natura să ajungă în fiecare sat, dacă s-ar putea la fiecare om. Este important ca acţiunile demonstrative ale MEM să fie continuate la nivel local cu aceeaşi constanţă.

Este o vorbă veche din bătrâni că nu te poţi considera un om împlinit dacaă nu laşi în urma ta măcar o fântână, un pom, o casă şi un copil.  Eu unul am avut şansa să particip la curăţirea şi amenajarea Izvorului Minunilor de la Saharna, să pun câţiva pomi la Orhei şi la Lăpuşna şi să ascult cum copilul meu recită prima poezie învăţată de el, „Revendicări” scrisă de Mihail Garaz. Am avut şansa să trăiesc cei mai frumoşi ani din viaţă, acolo, în vatra fiinţei mele, Acasă. Atunci am învăţat să te iubesc, Basarabie, aşa cum îşi iubeşte pruncul mama, cum îşi iubeşte bătrânul zilele rămase, cum iubeşte pământul uscat ploaia.

Advertisements

2 Responses

  1. Bade, – sîngele apă nu se face! Aşa spune o veche zicală românească!

    Noi, mai mulţi românii de dincoace de Prut, din generaţiile născute după 1944, în mare parte până în anii 1988-1990 nici nu ştiam că suntem români. Aşa de puternic eram îndoctrinaţi de propaganda ruso-bolşevică de atunci.

    Ştii că lupul crescut de mic pe lângă casă, când simte mirosul de sânge, – fuge în pădure.

    Aşa şi noi românii basarabeni, – când am văzut alfabetul latin, ni s-au trezit genele şi instinctele de geto-daco-români (eram singurul popor latin din imperiul rusesc) şi am făctut tot posibilul să ne rupem de URSS (Rusia).

    Cu părere de rău, tot ne rupem de 20 de ani, că ursul rusesc ne mai ţine strâns în gheare. Şi asta nu fără susţinerea unor lichele de aici, dar şi din partea cealaltă de Prut. Dar cred sincer că nu a mai rămas mult până ne v-om rupe din labele Rusiei.

    Până atunci, noi cei cu inimă română, trebuie să ne mai vedem şi să ne auzim la un “păhar de jin” ca pe timpuri! Ce zici? Anul acesta am făcut un vin de Chardonnay super. 🙂

  2. Da, bădie Victor, total de acord. Mai ales cu asemănarea cu lupul, nobilul animal încremenit ca simbol în steagul străbunilor. Uite, şi eu, tot ca un lup, citind mesajul tău, adulmec de pe acum aroma de Chardonnay şi cred că voi năvăli curând. Numai să îngheţe Prutul, să-l pot trece ca un autentic lup însetat.
    Salutări tuturor: soţiei, copiiilor, lui Alecu, Ioanei şi celorlalţi!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d bloggers like this: