Enira, o poveste mereu surprinzătoare


Recent, am primit o nouă invitaţie, de a participa la o degustare pe verticală, din partea prietenilor mei de la WineRo. Adică de la „vinovaţii” de prezenţa pe piaţa românească a colecţiei de giuvaeruri numită ENIRA şi semnată Marc Dworkin. Gazda, de acum cumva tradiţional, a fost restaurantul „Ginger”. O explicaţie este şi „clasa” managerilor, Cesar Filip şi Doru Pencea, şcoliţi bine în materie de vin. Apropos, pentru cei mai puţin familiarizaţi, Cesar a devenit recent şi membru al Asociaţiei Degustătorilor Autorizaţi din România. Felicitări lui şi aviz „cârcodaşilor”…

***

După primirea invitaţiei, prima mea întrebare a fost, fireşte, care din vinurile ENIRA vor fi abordate în verticala cu pricina. Răspunsul a venit ca adierea unei ispite irezistibile: „Trei! Trei vinuri: Rose-ul (2006, 2008, 2009), Enira (2006 şi 2007) şi Enira Reserva (2006 şi 2007)”. Adică o invitaţie pe care nu o poţi refuza nici dacă eşti pe patul de spital… „Plus un bonus: va fi şi o sticlă de BV”. Categoric, pentru asta te întorci şi din ultimul drum!

Ghenadie Bobeică, pregătind ispitele ENIRA

Trei verticale + armonie culinară + un bonus de senzaţie + armonie spirituală = o seară perfectă!

Invitaţi să îşi exprime părerea au fost membrii grupului de bloggeri despre care am mai vorbit şi în articolul referitor la spectacolul de Rieslinguri de Rhin oferit de „Ginger” pe 17 martie a.c. I-am întrebat pe Ghenadie Bobeică şi pe Mircea Niculescu de ce nu au invitat şi reprezentanţi ai specialiştilor (alţii decât gazdele). Explicaţia a venit simplă şi logică: pentru că producătorul a vrut să asculte exclusiv vocea consumatorului, a celui care plăteşte, bea şi mai cumpără, sau nu, un anume vin.

În acea seară am avut ocazia să ascult şi eu, cu mult mai multă atenţie, părerile iubitorilor de vin din acest grup. Mai ales că, acum am aflat, ei provin din grupuri socioprofesionale diferite, având ca numitor comun pasiunea pentru vin şi pentru cuvântul scris. Şi a fost o experienţă cu adevărat utilă, la care ar trebui să se gândească serios şi acei producători români cărora nu le place să audă decât păreri „de bine”. Adică cei cărora le place doar să se audă. Pentru că fiecare dintre convivii din acea seară are propriul blog, vă las plăcerea să le vedeţi acolo părerile. Astfel îi puteţi descoperi mai bine şi, credeţi-mă, merită. Aici mă voi rezuma la a consemna propriile mele aprecieri.  

Extrem de spontani şi de sinceri în exprimarea opiniilor, bloggerii au dovedit că sunt un nucleu ce asigură succesul oricărei seri de vin. Chiar dacă emit păreri distincte, o fac civilizat şi, mai ales, cu argumente. Cu doi moderatori ca Ghenadie şi Mircea (vulpoi bătrâni într-ale degustării), discuţia poate aluneca pe direcţii extrem de interesante. Mai ales când în pahar ai Enira, iar în farfurie una din „artisticăriile” gastronomice născocite de Cesar şi Gabi Nechifor, bucătarul de la „Ginger”. De exemplu, de data asta, eu am avut parte de o pastramă de ied, atât de delicioasă încât m-a făcut să ignor cu superioritate muşchiul de vită, altfel atât de apetisant, din farfuriile convivilor. Pe scurt, a fost o seară încheiată cu un pahar de BV armonizat perfect cu „Hidalgo”. Asta nu vă spun ce este; mergeţi la „Ginger” să aflaţi şi singuri.

Şi – la urmă, dar nu ca pe cei din urmă – între „ingredientele” succesului serii, trebuie să îi amintesc şi pe Cristina, şi pe Cătălin, cei doi ospătari care s-au străduit să ne facă cât mai plăcute cele câteva ceasuri petrecute acolo. Recomand călduros ca oricine merge la „Ginger” şi doreşte să se delecteze cu Enira, să caute tura în care lucrează Cristina. Nu e vorba numai prezenţa fizică agreabilă, ci, mai ales, de faptul că fata asta ştie de acum şi ce să recomande la aceste vinuri, şi cum să le servească. De altfel, în locul celor de la WineRo, nu aş accepta listarea vinurilor lor decât în acele restaurante care demonstrează practic că ştiu şi pot să le păstreze şi să le servească corect.  

Vedetele din Bessa Valley şi invitaţii lor

Verticala de Rose

Între Rose-urile care au deschis dezbaterea, lupta a fost cumva inegală. Asta pentru că Rose-ul din 2006 a fost creat integral din Merlot, cel din 2008 din Cabernet şi Merlot, în proporţii egale, iar cel din 2009, din Syrah şi Petit Verdot, în aceleaşi proporţii egale. De menţionat că în 2007, Bessa Valley nu a produs rose.

În opinia mea, dacă cel din 2009 are prospeţimea pe care o aştepţi de la un rose, cel din 2008 are în schimb o culoare superbă, cât mai aproape de ceea ce ai vrea să vezi la un rose autentic. Cel din 2006, este un vin plăcut, limpede, dar culoarea sa a virat parcă prea mult spre o nuanţă mai închisă, fără a trece totuşi în gama acelui roz artificial care colorează „rozeurile” comerciale ale anumitor producători de pe la noi. Este, cu certitudine, un vin plăcut, dar iese din tipicul aşteptărilor promise de un rose. Dacă ar fi să aleg, aş lua până la urmă un 2008, iar pe 2009 parcă l-aş mai lăsa să aştepte un timp. Pe cel din 2006 l-aş alege doar dacă mi s-ar termina stocul de Easy by Enira… 

Enira virează spre excepţional

Din gama ENIRA, vinurilor care se numesc pur şi simplu aşa, adică „Enira”, eu le spun, neoficial, „Enira Clasic”, pentru a le deosebi mai bine de restul suratelor. Ei bine, dintre cele două Enira Clasic degustate, cea din 2007 mi-a părut aşa cum o ştiam… pe cea din 2006. Un vin perfect (ştia Parker ce ştia când i-a dat onorantul punctaj). Perfect mai ales în compania mâncării (dacă se poate un muşchi de vită făcut de Cesar la „Ginger”, sau de Laszlo Csaba, în Arad, după cum recomandă Ghenadie şi Mircea). În schimb, cea din 2006, deşi aveam pretenţia că o cunosc bine, chiar bine de tot, m-a „dus de nas”. Adică puteam să jur că am Reserva în pahar. Am verificat şi, surpriză, nu era nici o eroare. Pur şi simplu, vinul ăsta a virat brusc spre excepţional. Este absolut indicat pentru serile de „vinosofat”, de stat cu prietenii la poveşti cu şi despre vin. Ce s-a întâmplat în evoluţia lui, asta numai Marc Dworkin ar putea explica. Dacă vrea…  

ENIRA, just that!

Reserva îşi confirmă statutul

Despre cele două Reserva prezente, sincer, nu pot spune mai mult decât ceea ce am scris deja în articolele publicate de-a lungul a peste un an de când am descoperit Enira Reserva. Cel din 2007 are un potenţial foarte mare şi despre el poate ar trebui să mai discutăm peste vreo 10 ani. Sănătoşi să fim, că vinul va merita sigur să fie povestit atunci. Cât despre cel din 2006, ce să spui? Este PER-FECT!!! Dacă nu ar fi urmat BV-ul, ar fi meritat pe deplin compania celebrului „Hidalgo”. Să nu mă întrebaţi în „comentarii” ce este „Hidalgo”. V-am mai spus că dacă vreţi să ştiţi, mergeţi şi aflaţi şi singuri la „Ginger”. E în lista meniu şi e taaare bun!

Concluzii cu BV. Adică, punct!

BV, adică iniţialele de la Bessa Valley. Pentru neiniţiaţi, fac precizarea că nu e Enira. Este BV şi atât! La o adică, pentru că au aceeaşi origine şi acelaşi părinte, ar putea fi socotit un Enira la superlativ, dar locul acesta este ocupat deja de Reserva. Aşa că rămâne ce este: BV, un vin superb, elegant, rafinat. Am auzit că ar fi cotat cu 87-89 de puncte Parker. Dacă e aşa, oricât de onorant ar fi punctajul, eu zic că Parker ăsta ar trebui să-l mai deguste o dată. Poate se mai gândeşte, că până la 100 de puncte mai e puţin şi diferenţa nu e mereu obiectivă…

Oricum, lăsând gluma la o parte, BV este un vin care întotdeauna va pune punct unei degustări. Cel puţin oricăreia dintre degustările la care am avut şansa să particip eu până acum. Or fi în lume şi vinuri mai mari, dar nu le-am întâlnit încă. Deocamdată, pentru mine unul este cert că după BV este greu să te mai întorci la vreunul din vinurile încercate anterior. Fie ele chiar şi Enira, sau Reserva… Şi asta în condiţiile în care toate vinurile din gama Enira sunt vinuri-etalon. Nu ai ce le reproşa, decât, eventual, limita stocului. Fiecare, în felul lui, este un vin-şcoală, cum spune profesorul Stoian. Vinurile de la ENIRA le poţi critica comparându-le între ele. În rest, e greu să le găseşti minusuri, pentru că e greu să ai (deocamdată) cu ce le compara.

Dincolo de punctul pus de BV degustării încep însă povestirile, începe să se depene partea spirituală a serii. BV dă cep la amintiri, la nostalgii, dar şi la cele mai scânteietoare idei noi. Astfel, e bine de reţinut că după acest punct pus atât de ferm – şi gustativ, şi olfactiv -, minunata poveste a prinţesei Enira continuă totuşi, an de an, la Bessa Valley, verticalele viitoare urmând să rezerve mari surprize. Iar pentru noi, mai ales, povestea va continua, începând cu toamna ce vine, la Aliman, în Dobrogea.

Ca atare: BV, punct şi… de la capăt!

BV - punct final la degustare, start la povestiri

Post scriptum cu „nota bene” pentru cine vrea să vadă

Până voi mai aduna ceva material pe tema la care mă refer acum, nu pot să mă abţin şi să nu amintesc o relatare a lui Ghenadie Bobeică din seara povestită mai sus. Venise vorba despre vinurile Enira, despre preţul lor, despre cum sunt primite de publicul românesc, dar şi de cel din alte ţări unde a ajuns prinţesa tracă plecată din podgoria de la Bessa Valley. Context în care Ghenadie ne spune – şi Mircea Niculescu a confirmat – că unul din restaurantele din Plovdiv, unde opresc ei să mănânce de regulă când sunt în drum spre palatul Enirei, vinde lunar nu mai puţin de 1000 de sticle din toată gama.

Am căscat ochii şi urechile, nevenindu-mi a crede. Adică într-un singur restaurant din Plovdiv, se consumă în fiecare lună 1000 (o mie!) de sticle din vinurile unui singur producător? Asta într-un restaurant care, la urma urmei, nu e situat într-un oraş de pe nu ştiu ce traseu turistic super-dezvoltat şi circulat? Într-un restaurant în care clienţii care îl frecventează sunt 90% localnici? Ei bine, da! Şi am înţeles de la Ghenadie că oferta din lista de vinuri este mult mai generoasă. Adică restaurantul ăla vinde şi alte vinuri, nu numai Enira. Ori, ca să vinzi, ca restaurant, câteva mii de sticle de vin în fiecare lună, cu siguranţă că, pe lângă ele, mai vinzi şi mâncarea aferentă, şi alte produse. Şi, atunci, nu poţi să nu te gândeşti, comparând cu ce se întâmplă pe piaţa noastră, că ceva nu e în regulă la noi. Ce au bulgarii şi nu avem noi? Au nivelul de trai atât de superior faţă de al nostru, de-şi permit astfel de consumuri în restaurant? Au nivelul de cultură atât de mare faţă de noi, încât clientul bulgar ştie să comande şi altceva decât „fete în iarbă”, „sticla cu milionu’”, sau alte „sticle de aur” (că or avea şi ei vinurile lor făcute „la menghină”).

Mie, unul, povestirea lui Ghenadie mi-a dat de gândit. Cât timp românii priveau peste Dunăre şi râdeau de bulgarii săraci, corupţi, zarzavagii, cu drumuri proaste, vecinii tăceau şi făceau. Făceau un turism durabil, îşi reparau drumurile, iar pe lângă grădinile cu zarzavat dezvoltate, nu distruse, şi-au făcut şi vii, şi crame. În timpul ăsta nu şi-au rezolvat toate problemele, dar şi-au făcut şi imagine în lume. Că acum doi ani, la Sofia, şi nu la Bucureşti, a avut loc concursul „Cel mai bun somelier din Europa”. Acum, nouă ne-a cam pierit rânjetul de pe faţă când privim peste Dunăre. În schimb, bulgarilor le înfloreşte zâmbetul când văd câţi bani lasă ai noştri în magazinele METRO din Ruse, sau la Nisipurile de Aur. 

Nu cumva clienţii din acel restaurant din Plovdiv îşi achită nota de plată şi cu banii lăsaţi de românii cazaţi anual la Nisipurile de Aur, sau de cei aflaţi la „shopping” în Ruse?

Advertisements

5 Responses

  1. Salut cu plăcere noul tău blog, Ştefan, abia ce l-am văzut referit pe blogul lui Alin! Foarte frumos articolul şi mulţumesc şi pentru aprecierile la adresa noastră.

    Mihnea

    • Multumesc si eu, Mihnea, pentru aprecieri. Ma straduiesc… Daca tot nu se gasesc, deocamdata, bani pentru o revista tiparita, decat sa ma mai dau pe mana impostorilor, ma multumesc si cu spatiul blogului. S-ar putea sa am surpriza sa fiu mai citit aici decat pe suport de hartie…

  2. Blogul are avantajele sale, iar cititorii vin. Mai ales atunci când se scrie bine.

    Bine te-am găsit în blogosferă, Ştefan, sunt sigur că vei fi unul din bloggerii care au tot timpul ceva de spus… La bună recitire, baftă la postări!

    Şi numai bine!

  3. E cam greu cu timpul, Ştefan, trebuie să recunosc – cu plăcere – că am foarte mult de scris şi marea majoritate a timpului o petrec în faţa calculatorului. Mai puţin orele în care merg la birou. Dar nu se ştie niciodată… Om reuşi…

    Încă o dată, baftă multă în blogosferă!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Camelia Radulian

Poezie si proza

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d bloggers like this: