Cinci motive să îndrăgeşti „Ginger”


„Ginger” este un restaurant despre care mulţi au auzit deja, prea puţini i-au trecut pragul şi încă şi mai puţini au reuşit să înţeleagă ce se petrece acolo. Despre „Ginger” am mai scris în ediţiile tipărite ale revistei WINE (industry, & spirit club, Romanian Art, Magazine, cum s-a tot redenumit proeictul de presă de vin pe care am încercat să îl construiesc de vreo patru ani). Acolo însă, mărturisesc, nu mă simţeam la fel de liber ca aici. Aprecierile exprimate în paginile tipărite erau susceptibile să fie virusate de interese de natură financiară (sfânta publicitate…). Aici însă nu mai pot fi bănuit de „mercenariat de presă”. Şi nici de lipsă de obiectivitate, pentru că, atunci când e cazul, tocmai pentru că managerii îmi sunt prieteni, nu îi menajez deloc.

***

Cunosc restaurantul ăsta de când încă i se punea pardoseala. Primele discuţii cu Cesar Filip şi cu Doru Pencea – desigur despre vin – le-am purtat acolo când bucătăria nici nu era încă utilată. Aşa că micile degustări le însoţeam cu nişte covrigei, mici şi tari. Ulterior, prietenia dintre noi a crescut odată cu restaurantul. Dar aceasta nu face parte dintre motivele pentru care am îndrăgit „Ginger”.

Îmi e drag restaurantul ăsta pentru că am asistat de la început (mă rog, relativ dela început) la conturarea lui. Am simţit pasiunea – adesea împinsă ddincolo de firesc – pusă în înfiinţarea lui. La multe din „ţintele” propuse, Cesar şi Doru au trebuit să renunţe, din simplul motiv că… trăim în România. Adevărul este că piaţa autohtonă actuală este departe de a oferi publicul care să susţină o afacere de restauraţie cum visau ei. Aşa ceva nu se poate construi la noi, cât timp majoritari sunt clienţii consumatori de mici cu cartofi prăjiţi, de „Fata în iarbă” şi cei care intră să negocieze serbarea unui eveniment întrebând ce pot să aducă de acasă (mă întreb adesea de ce îşi cară cămara la restaurant, în loc să îşi ducă acasă ospătarii).

În fine… Eu am cinci motive principale pentru care îndrăgesc „Gingerul”.

1. Primul motiv este pentru că „Ginger” este singurul restaurant descoperit de mine unde selecţia vinului nu este făcută după ureche, sau după nevoia financiară de adaptare la preferinţele unui public needucat. La „Ginger” ai ce alege, ai ce bea, şi cu bani mulţi, şi cu bani puţini. Totul – de la meniu, la ambianţă – este gândit în armonie cu vinul. Pivniţa este argumentul forte pentru orice iubitor de vin ca să meargă la „Ginger”. Ştiu bine că nu risc nimic cerând un anume fel de vin. Iar dacă se întâmplă accidente (fireşti de altfel) care ţin de posibile defecte de dop, sau de neglijenţa producătorului, ştiu bine că aici mi se schimbă vinul imediat, fără nici o discuţie. Păcat că nu avem încă producători care să aprecieze cum trebuie existenţa unui astfel de restaurant.

La „Ginger” vinul este respectat şi servit cum trebuie. Nu risc să beau ceai pentru că cine ştie care ospătar crede că chambrarea înseamnă să ţii vinul roşu la 24 de grade, şi nici să îmi anesteziez gura cu vreun vin alb adus la limita îngheţului. 

2. La „Ginger” poţi mânca nu bine, ci foarte bine, fără să te ridici greu de la masă şi fără să umbli prin buzunare după nu ştiu ce pastile pentru digestie. Iar meniul nu îţi oferă lista de bucate de acasă, ci exact ceea ce acasă nu poţi face, fie pentru că nu ştii, fie pentru că nu ai timp şi răbdare, fie pentru că nu ai ingredientele. În plus, acasă, unele preparate culinare pot deveni extrem de scumpe, dacă e sa găteşti în stil „domestic”. Şi ar mai fi un motiv, pe care numai gurmanzii rafinaţi îl pot înţelege: există anumite feluri de mâncare pe care nu le poţi savura, de care nu te poţi bucura decât într-o anumită ambianţă, într-o anumită atmosferă.

De exemplu, poate unii or avea acasă tot ce le trebuie ca să facă „foie gras”, dar nu e de ajuns să îl obţii. Nu te poţi bucura de un „foie gras” adevărat înfulecându-l (admiţând că ţi-a şi ieşit) pe colţul mesei din bucătăria de bloc, cu farfuria pusă direct pe muşamaua luată din Obor, la reducere şi lângă chiuveta plină cu vasele „în aşteptare”. Să aşterni masa în sufragerie, cu tacâmurile adecvate, cu tot decorul cerut, să îţi construieşti atmosfera – toate astea îţi vor lua prea mult timp. Aşa că restaurantul rămâne soluţia ideală. Problema este să găseşti restaurantul adevărat, unde să ştii că aşteptările tale se vor întâlni cu realitatea. Bine, aici mai depinde şi de ce aşteptări ai. Pentru mine unul, „Ginger” corespunde întru totul (şi) aşteptărilor culinare.       

3. La „Ginger” pot merge să mă odihnesc, răsfăţându-mi simţurile fără să fiu agresat nici de o muzică excesiv de sonoră, nici de ospătari excesiv de familiari şi curioşi. Aici ar fi un minus al restaurantului, dar ştiu că ambii manageri lucrează intens pentru remedierea lui. Mă refer la calitatea serviciilor oferite de ospătari. Se vede de departe că, deşi au bunăvoinţă, nu au şcoală. Unii dintre ei, nu toţi ce-i drept, sunt un pic prea „scorţoşi”, parcă ar fi timoraţi de povara meseriei de ospătari. Se vede că nu au acea clasă pe care o au profesioniştii cu experienţă de ani de zile acumulată în sala de mese. Dar, să fim sinceri, în România de azi, ospătarii cu ştaif sau pleacă în alte ţări, sau stau numai în acele restaurante unde pot câştiga. În rest, oferta forţei  de muncă se reduce la studenţi care vor să câştige un ban, sau la începători. Aşa că la acest capitol, probabil că voi mai avea de aşteptat…

Am văzut pe unele site-uri comentarii legate de acest aspect, despre „Ginger”. Fără să fiu părtinitor, cei care le-au făcut nu prea au habar de realităţi. Nu au sesizat ceea ce am afirmat eu mai sus. Dar au sesizat uneori că mâncarea, sau cafeaua vine cu întârziere. Aici, să îmi fie cu iertare, dar cred că am de-a face cu snobi care îşi închipuie că experienţa lor formată prin fast-food-uri le dă dreptul să pretindă într-un restaurant servire „contra cronometru”, în detrimentul calităţii. Pentru acest gen de clienţi, Cesar şi Doru ar trebui să aibă pregătite cafea la termos şi cotlete prăjite şi îngheţate cu o săptămână înainte, toate urmând să fie repede „resuscitate” la microunde. Din fericire, ştiu că nu o vor face niciodată. Nici măcar cu riscul de a-şi pierde aceşti pretenţioşi clienţi.

4. Îmi place să merg la „Ginger” pentru că este un loc în care am aer. Nu sunt înghesuit de scaunele celor din jur, nu mă împinge nimeni discret, cu un „scuzaţi” strecurat printre dinţi ca să poată ajunge la masa lui. Nu trebuie să ascult, involuntar, discuţiile celor de la mesele vecine şi nici ei pe ale mele.

Am aer şi pentru că, deşi sunt fumător înrăit, nu trebuie să optez în final pentru deschiderea ferestrei. Ventilaţia este perfectă şi temperatura e mereu bine reglată. Scaunele sunt comode şi nici nu te îmbie la somn, dar nici nu te îndeamnă să te ridici să îţi îndrepţi oasele.

Decorul sălilor de mese, mie unul, îmi place. Mă relaxează acele tablouri şi statuete, alese cu gust. Iar pardoseala, după unii prea „rece”, pe mine nu mă deranjează. Decât tristeţea unei mochete tocite şi prăfuită, decât cine ştie ce duşumea de lemn neîntreţinută, prefer acest mozaic. Dar (şi) aici gustul diferă… 

5. Mai îmi place să merg la „Ginger” pentru că, dacă simt nevoia, am cu cine sta de vorbă despre vinuri şi gastronomie, la o adică chiar în contradictoriu. Am de la cine auzi lucruri noi. Ce am remarcat şi mi-a plăcut, este că cei doi manageri, Cesar şi Doru, poartă cu plăcere astfel de discuţii nu numai cu prietenii care îi vizitează ci cu orice client care se arată dispus să discute pe tema pasiunii lor pentru vin şi restauraţie.

Advertisements

5 Responses

  1. Stefane,

    Felicitari pentru lansarea blogului si multumesc pentru cuvintele frumoase despre Ginger care vin, totusi, de la un prieten. Asa ca, pentru multi, comentariul are un abur de subiectivism.

    Candva, tu mi-ai dat o carte scrisa de Brillat Savarin, in 1825, numita “Fiziologia gustului” si in care acesta incerca sa puna bazele teoretice ale restauratiei moderne. Un pasaj de acolo a devenit pentru mine o calauza in ceea ce priveste conducerea manageriala a unui restaurant: “Reusita unei mese este atunci cand sunt indeplinite urmatoarele conditii: bucate pasabile, un vin bun, meseni cumsecade si timp suficient”.
    Bucatele pasabile si vinul bun le da restaurantul, iar oaspetii trebuie sa vina cu o atitudine cumsecade si timp suficient. Dupa cum se vede, ambele parti trebuie sa contribue la reusita unei mese. Daca nu exista, cel putin, bunavointa din partea ambele parti conflictul dintre cele doua tabere este ca si programat. De ambele parti se pot face greseli si atunci trebuie sa intervina toleranta.
    Eu nu imi duc aminte de cand am deschis restaurantul Ginger sa fii permis cu bunastiinta sau din delasare aparitia unor greseli care sa nemultumeasca oaspetii.

    Daca “rasfoiesti” presa online despre restaurante vei vedea ca de multe ori criticile aduse acestora sunt nefondate mai ales cand le privesti de la nivelul unui profesionist. Multi, insa, povestesc intamplari bizare petrecute prin restaurante, probabil cauzate de dotari precare si de lipsa de responsabilitate a personalului care conduc la servirea unor preparate de slaba calitate. Rareori, insa, am vazut comentarii ale managerilor de restaurant drept raspuns la cele scrise si fondate si nefondate.
    Parerea mea, in momentul de fata, este ca restaurantele si-ar putea imbunatati activitatea daca mesenii ar fi mai cumsecade. Si uite la ce ma refer concret:
    Chiar acum, in momentul cand iti scriu aceste randuri, in restaurant este o masa de patru persoane. Doua dintre ele au comandat vin alb, un Sauvignon blanc de la un producator roman. Vinul a fost servit corect, din frapiera. Prima sticla s-a dus foarte repede. A fost comandata a doua sticla si cand ospatarul s-a prezentat cu ea la masa a mentionat ca este ultima din acel an, de la acel producator. Unul dintre oaspeti i-a spus textual: “Esti un prost si trebuia sa stii ca nu mai aveti vinul asta” . Ospatarul nu si-a pierdut cumpatul si a spus ca poate oferi acelasi soi de vin de la un alt producator, dintr-un alt an si dintr-o calitate cel putin egala cu cel precedent. Acest lucru chiar s-a intamplat, pentru ca a fost comandata si a treia sticla. Trebuie sa mentionez ca vinul de la prima la ultima sticla a fost baut indoit cu apa minerala, adica sub forma aceea pe care o numim SPRIT.
    Este pentru a treia oara cand trei dintre cei patru oaspeti ne viziteaza si de fiecare data au avut de reprosat ceva personalului, cel putin la fel de “fondat” ca in acest caz.

    Stefane, eu imi scolesc zi de zi personalul. Unii dintre ei, cand invata ceva mai mult, considera ca trebuie sa isi caute un alt loc de munca. Totusi, intr-un an de zile am reusit sa imi formez o echipa, poate nu de concurs, dar care face destul de bine fata.
    Oare crezi ca exista un ospatar, nu in Romania, ci undeva pe mapamond, care avand o lista de vinuri, de peste 240 de feluri sa stie instantaneu ca la sortul X al producatorului Y mai sunt doua sticle?
    Crezi ca atitudinea unor oaspeti de restaurant motiveza personalul sa fie mai amabil, mai bine pregatit, mai dornic de a servi si de a se face placut si util? Crezi ca blogul tau poate sa fie o tribuna unde atat oaspetii de restaurant, cat si personalul sa isi spuna problemele, sa faca un schimb de pareri si in felul acesta sa fie mai multa armonie intre cele doua tabere? Eu personal tare mi-as dori acest lucru!

    In orice caz, doresc din toata inima mult succes blogului tau, indiferent de orientarea pe care i-o vei da, asa acum spuneai tu, fiind eliberat de susceptibilitatea ca ceea ce scrii este manat de interese.

    • Cesar,

      Mulţumesc şi pentru felicitări, şi pentru comentariu. Primul de pe blogul meu… Imi era teama ca ai sa spui ca acele cuvinte „frumoase despre Ginger” vin, „totuşi, de la un prieten”. Asta aşa este, dar crede-mă că am fugit de subiectivism. Dacă mulţi vor crede că aprecierile mele stau sub semnul subiectivismului, e problema lor. Mai ales dacă acei „mulţi” sunt din categoria clienţilor de care vorbeşti. Cei care îşi permit să jignească un ospătar de la „înălţimea” portofelului lor…
      Revenind la subiectul comentariului, sunt de acord cu tine că problema personalului este una dintre cele mai dificile în zilele noastre. Şi nu numai în restaurante. Impostura e promovată în toate domeniile. Cât priveşte calitatea serviciilor într-un restaurant, sunt o serie de factori care subminează calitatea.
      În primul rând, noi nu mai avem şcoală de ospătari autentică. Fostul THR a devenit o „fabrică de diplome”, mai ales că actuala conducere nu urmăreşte altceva decât punerea pe butuci a faimei de odinioară. Scopul, din câte am aflat eu este ca acel contract încheiat cu Marian Bugan să fie anulat, iar sediul să reintre în posesia deplină a fostului Hotel Parc. Adică afacerea a devenit una imobiliară, că, de, e mai profitabil în România post-decembristă să vinzi acum, decât să creeezi pentru viitor. Ar mai fi Liceul din Viilor, dar nu nu mai ştiu cât şi ce produc ei acolo. Cert este că, zilele astea, căutându-mi nişte colaborări, am văzut în ziarele de anunţuri o sumedenie de posturi de ospătar şi bucătar. „În ciuda crizei, uite că restaurantele merg”, ai fi tentat să spui la prima vedere. Dar nu e aşa, din păcate… În majoritatea restaurantelor, ospătarii provin, de regulă, din cu totul alte domenii. S-au angajat fie pe pile, fie pentru că nu ridică (la început) pretenţii materiale şi pentru că, fiind în căutarea unei slujbe, îşi închipuie că nu e mare scofală să aduci mâncare şi băutură la masa cuiva. Cei mai mulţi ospătari de azi, din România, sunt de fapt cărători de veselă. Profesioniştii au plecat pe afară. Rar mai găseşti pe câte unul în vârstă care e dispus (şi care e şi lăsat de patron) să îi înveţe pe cei mai tineri.
      În al doilea rând, clienţii nu au nici ei educaţia „de cârciumă” care să le permită abordarea corectă a restaurantului în care intră. Cu bani puţini, din ce în ce mai puţini în buzunare, au pretenţia de a fi serviţi „la cleşte” şi cred că au dreptul, pentru câteva zeci de lei cheltuiţi să trateze personalul ca pe nişte slugi personale. Sunt mult prea mulţi oameni aşezaţi la masa din restaurant şi care confundă acea uşoară aplecare a ospătarului cu un semn de slugărnicie. De fapt atitudinea este una de condescendenţă din partea gazdei pentru un oaspete. De la această interpretare eronată eu cred că pleacă multe. Acei clienţi de care îmi spuneai tu că au jignit ospătarul la tine, ar fi trebuit în mod normal să fie poftiţi imediat afară. Dar imediat! Poate doar aşa învaţă că a plăti un serviciu nu este egal cu a cumpăra drepturi totale asupra persoanei care le prestează…
      În al treilea rând, pe principiul că „peştele de la cap se împute”, cele mai multe restaurante nu au (şi nu formează) personal profesionist (nici ospătari, nici barmani, nici bucătari), pentru că sunt conduse de indivizi care îşi închipuie că afacerea de restauraţie se reduce la trântirea în farfurie a unor hălci prăjite şi la umplerea „până în buză” a paharului cu orice poşircă. „Dacă piaţa asta cere…” se justifică cei câţiva care catadicsesc să o facă. Pentru că, şi aici, ai remarcat corect: sunt foarte puţini directori de restaurant care se obosesc să răspundă comentariilor din presa online. De ce ar face-o, de exemplu, şeful cârciumii „Hanul Drumeţului” din Drumul Taberei? Lui oricum îi merge bine… Localul e plin, indiferent de criză, cu interlopi, piţipoance de cartier şi alte specii ahtiate după manele. Ăştia nu sunt şi nu vor fi afectaţi de criză. Au bani şi sunt super-satisfăcuţi de ceafa cu cartofi prăjiţi, de mâncărurile înecate în ulei, de lichidul denumit „vin”, dar ale cărui defecte nici nu prea se mai simt în mixajul cu apa minerală excesiv de carbogazificată. Şi câţi nu sunt ca el?
      Pentru astfel de „manageri” este evident că singura calitate a unui ospătar este să nu „tireze” din tips. În rest – clienţii, arta servirii, satisfacţii profesionale? Mofturi!
      Oricum, despre acest subiect voi mai scrie, pentru că îmi este pur şi simplu dor de vremurile de altădată, când restaurantului i se spunea „cârciumă” în sens familiar şi nu peiorativ. Îmi este dor de atmosfera de spectacol – pe care am avut şansa să o percep – creată de marii artişti-cârciumari ca Fănică Lăzărescu – la Cina, sau Şerbănică – la ARO Braşov.

    • @Ioana,
      Multumesc pentru vizita si pentru comentariu. Dar nu inteleg legatura dintre Marian Bugan, THR CG si articolul la care ai postat comentariul. Poate ai vrut sa il faci in alta parte? 🙂

  2. Scuze ca eu dau un mesaj dupa luni de zile..nu are ce contract sa fie anulat cu Marian Bugan; Marian Bugan a fost fondatorul THR.CG, iar el a murit..asa ca cei care isi fac de cap intr-adevar au schimbat firma in “mashina de facut bani” dar inainte de a fi schimbata conducerea se invata ceva 🙂

  3. Surprize, surprize !
    Este prima data cand intru pe blogul tau,(acum l-am descoperit), este primul articol pe care-l citesc !
    Felicitari !
    Sincere!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

Balaurul Român

Virtus Romana Rediviva

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Byzantine Alchemy

Words from Eastern Roman Empire

Valea Frumoasei

Expoziţia de artă fotografică „Eşti floare de dor, Basarabie!”

petitie catre vremurile odioase

Just another WordPress.com weblog

Vinul din Cluj

Cuvinte despre vinuri incercate, degustari si evenimente, calatorii si retete

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Adrian Mangu

blogger civic și literar

Micael Nicolas's Blog

Simt ,deci înţeleg !

Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Adevărul trebuie cunoscut,chiar dacă e urât şi imoral !

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Stefanteris's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d bloggers like this: